Fondul de carte veche de pe lângă Arhiepiscopia Dunării de Jos din Galaţi. Consideraţii generale

În ultimii ani ’80 ai secolului trecut, am efectuat o documentare la marii deţinători de carte veche din Moldova, ale căror fonduri nu erau încă cunoscute. Mă interesau în primul rând cartea românească veche şi manuscrisele în limba română, din nou constituitele Depozite eparhiale/Fonduri centralizate de carte veche la nivelul judeţelor, prin eforturile conjugate ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Episcopiilor, Protopopiatelor şi Oficiilor Judeţene pentru Patrimoniul Cultural Naţional. După cum se ştie, ele concentrează, sub formă de custodie, cărţile vechi de la parohiile în care nu existau condiţii corespunzătoare de securitate şi conservare. În felul acesta, s‑au pus bazele unor noi Fonduri bibliofile, organizate în condiţii corespunzătoare şi salvate de la uitare prin posibilitatea introducerii lor în circuitul ştiinţific. Astfel, a apărut şi în Galaţi un nou Fond documentar important, pe lângă cele existente şi cunoscute, din proprietatea unor instituţii de cultură reprezentative: Biblioteca „V. A. Urechia”¹ şi Muzeul de Istorie din Galaţi². Până la realizarea unui Catalog al colecţiilor ce compun acest Fond, consider că sunt binevenite câteva consideraţii generale, cu atât mai mult cu cât acest număr al periodicului eparhial este închinat Sfântului Mitropolit Martir Antim Ivireanul şi tuturor tipografilor bisericeşti, care au transformat cartea în operă de artă. În ceea ce priveşte cartea românească veche (până la anul 1830, inclusiv), Fondul numără aproximativ 228 titluri în 957 de exemplare³,  multe dintre ele reprezentând adevărate monumente de artă tipografică. Cu deosebire asupra lor ne vom îndrepta atenţia. Cartea tipărită, prevalentă de literatură liturgică şi omiletică, provine din aproape toate centrele tipografice din provinciile istorice româneşti, precum şi din afara graniţelor: Blaj, Braşov, Bucureşti, Buda, Buzău, Chişinău, Dubăsari, Iaşi, Mănăstirea Căldăruşani, Mănăstirea Neamţ, Movilău, Râmnic, Sanct‑Petersburg, Sibiu, Snagov, Viena. Cea mai veche carte este Cazania Mitropolitului Varlaam/ Cartea românească de învăţătură (Iaşi, 1643), prima carte tipărită în cea dintâi tiparniţă din Moldova şi totodată cea mai citită şi răspândită carte religioasă (în spe­cial în Transilvania, unde a fost şi cea mai preţuită), dar şi cea mai scumpă tipăritură din Ţara Moldovei⁴. Din noua tipografie domnească de la Snagov, înfiinţată de către Antim Ivireanul, egumenul mănăstirii, se păstrează două cărţi imprimate în 1697, anul de vârf al activităţii sale: Antologhionul (în limba greacă), o carte impozantă prin conţinutul său (şi destul de rară) şi Evanghelia, cu gravuri realizate de însuşi Antim şi ucenicii săi: Mihai Iştvanovici şi Gheorghe Radovici.

Din tipografia Mitropoliei din Bucureşti se remarcă două exemplare din Evanghelia (1682), tradusă de stolnicul Iordache Cantacuzino, tipărită de Chiriac tipograful şi împodobită de ieromonahul Damaschin Gherbest în deja împământenitul stil baroc. Din secolul al XVIII‑lea, din timpul tiparului epocii fanariote (99 de titluri în 363 de  exemplare), o frecvenţă mai mare au avut cărţile liturgice apărute în cele mai importante oficine – adevărate centre de propagare a meşteşugului tiparului – din Ţara Românească (Bucureşti şi Râmnic) şi Moldova (Iaşi): Antologhion. Bucureşti, 1777 (10 exemplare), Antologhion. Râmnic, 1786 (11 exemplare), Evanghelie. Bucureşti, 1742 (11 exemplare), Evanghelie. Iaşi, 1762 (14 exemplare), Evanghelie. Râmnic, 1794 (10 exemplare), Octoih. Bucureşti, 1774 (14 exemplare), Octoih. Bucureşti, 1792 (11 exemplare), Octoih. Râmnic, 1776 (10 exemplare), Penticostar. Iaşi, 1753 (11 exemplare), Triod. Bucureşti, 1798 (25 exemplare), Triod. Râmnic, 1782 (11 exemplare).

Activitatea în cadrul tipografiilor a devenit mai complexă, tipografii cu pregătire teologică sunt, în dese cazuri, şi gravori, corectori, prefaţatori sau editori. De asemenea, fenomenul circulaţiei tipografilor în centre diferite ia amploare, ei contribuind la păstrarea unui climat cultural unitar, ducând mai departe tradiţia gravurii în lemn şi îmbogăţind‑o cu alte elemente tematice potrivit noilor influenţe iluministe. Tipografii care semnează titlurile imprimate în tipografia nouă a Mitropoliei din Bucureşti sunt: preotul Stoica (ucenic al lui Antim Ivireanul) şi Radu Iacovici (fraţi); preotul Constantin Atanasievici, tipograf experimentat şi gravor, ce vine de la Râmnic şi tipăreşte singur sau în colaborare cu ieromonahul Climent, cu nepoţii săi, Dimitrie şi Constantin Mihailovici; Dimitrie Petrovici Bucureşteanul; Gheorghe Dimitrievici, fiul lui Dimitrie Mihailovici. Nici tipografiile n‑au fost scutite de vicisitudinile istoriei, unele cărţi tipărindu‑se în etape, cum a fost cazul Octoihului (ed. 1792), în anii războiului ruso‑austro‑turc (1787‑1792), când tipografia din Bucureşti şi‑a încetat lucrul, tocmai în momentul tipăririi cărţii; imprimarea fiind reluată şi isprăvită (de tipograful Stanciu Tomovici) la sfârşitul ostilităţilor⁵. În tipografia episcopală de la Râmnic, în timpul episcopilor Chesarie, Filaret şi Nectarie, sunt activi tipografii şi gravorii din celebra familie Atanasievici, unii dintre ei prezenţi şi la Bucureşti. Cărţile de la Iaşi se înscriu în programul editorial din timpul Mitropolitului Iacob I Putneanul, la imprimarea lor contribuind  Ioan Simionovici, ardeleanul, Cosma Vlahul (viitorul mitropolit al Ţării Româneşti), Damaschin diaconul, Grigore Stan Braşoveanul, Sandul Bucureşteanul, Tudurachi şi Ilie, tipografi.

Între rarităţi, menţionăm o Foaie volantă imprimată la Sibiu, cu înştiinţările împăratului, date şi expediate de guvernul Ardealului⁶, precum şi exemplarele din Ceaslov (1794) şi Psaltire (1796), imprimate în tipografia cu activitate efemeră de la Dubăsari (1794‑1796) şi Movilău (1796‑1800) a preotului Mihail Strilbiţchi, tipograf şi gravor iscusit (îi datorăm noi orientări în arta grafică românească), editor şi legător de cărţi. Numărul cel mai mare de cărţi datează din primele decenii ale secolului al XIX‑lea (125 de titluri în 589 de exemplare). Dintre titlurile cu circulaţie mai largă, menţionăm: Antologhion. Iaşi, 1806 (26 exemplare), Antologhion. Neamţ, 1825 (24 exemplare), Evanghelie. Buda, 1812 (18 exemplare), Liturghii. Iaşi, 1818 (10 exemplare), Minei. Buda, 1804‑1805 (125 exemplare), Molitvelnic. Braşov, 1811 (10 exemplare), Octoih. Buda, 1811 (28 exemplare), Penticostar. Bucureşti, 1800, (23 exemplare), Tipicon. Iaşi, 1816 (21 exemplare), Triod. Buda, 1816 (12 exemplare), Vieţile Sfinţilor. Neamţ, 1807‑1815 (33 exemplare).

În fruntea impresionantei echipe tipografice de la Neamţ s‑a aflat, în perioada 1807‑1832, tipograful, gravorul, corectorul, traducătorul şi prefaţatorul Gherontie. Între celelalte nume de tipografi, îi amintim pe: ieromonahul Stratonic, Mihail Dionisie anagnost, Ignatie monahul, Constantin, Agafton, Silvestru, monahul Isaiia, Nichita. Se poate admira, în câteva exemplare, şi Evanghelia (din 1821), o realizare tipografică de excepţie a nemţenilor (ca dimensiuni, calitatea hârtiei şi a cernelurilor, şi mai ales ca ornamentică şi ilustraţie), cea mai frumoasă carte din istoria tiparului românesc, imprimată şi ea în etape, în condiţiile grele ale Eteriei, când activitatea tipografiei a fost suspendată, iar materialul tipografic şi colile tipărite au fost îngropate pentru o vreme⁷. La Iaşi, în tipografia reînfiinţată de Mitropolitul Veniamin Costachi, au lucrat şi unii dintre tipografii de la Neamţ, în frunte cu Gherontie, colaboratorul său apropiat. Din tipografia Universităţii din Buda provin cărţile voluminoase îmbodobite cu gravuri realizate în metal, tipărite în tiraje separate şi pentru românii din Ţara Românească şi Moldova: Mineele (1804‑1805), care reprezintă reeditarea ediţiilor râmnicene (din perioada episcopilor Chesarie şi Filaret) de către medicul Ioan Molnar‑Piuariu; Octoihul (1811), cu gravura Sf. Ioan Damaschin, des remarcată de istoricii de artă⁸, se tipăreşte şi prin contribuţia Episcopului Iosif Sevastis al Argeşului, ca expresie a colaborării tipografice Buda‑Râmnic; Triodul (1816) ale cărui ilustraţii amintesc de ediţiile râmnicene din secolul al XVIII‑lea.

Între periodicele prezente, amintim primul număr din „Revista română”, publicaţia lunară „pentru ştiinţe, litere şi arte”, apărută la Bucureşti, în aprilie 1861, sub conducerea lui Alexandru Odobescu. Deşi a avut o viaţă scurtă (până în noiembrie 1863) „a reuşit să se impună drept cea mai importantă publicaţie ştiinţifică şi literară a vremii”⁹.

Mai semnalăm valoarea documentară a însemnărilor prezente pe filele cărţilor, ca de obicei deosebit de relevante pentru istoria locală.

Dintre numele mai cunoscute, îl menţionăm pe boierul Costachi Conache, care înzestrează cu cărţi câteva biserici, între care şi ctitoria sa din satul Ţigăneşti. Ca o particularitate, aici am întâlnit cele mai multe însemnări referitoare la prezenţa legătorilor de cărţi, unii dintre ei ambulanţi; proveniţi din rândul călugărilor, dascălilor, preoţilor sau meşterilor legători, care‑şi practicau meseria în ateliere, erau foarte căutaţi pentru buna întreţinere a cărţilor. Manuscrisele în limba română au fost scrise în secolele al XVIII‑lea şi al XIX‑lea de preoţi, dascăli, copişti specializaţi, cu scopul de a suplini lipsa de cărţi din biserici (în special din rândul colecţiilor de cântări specifice) sau pentru nevoi personale. Altele ţin mai mult de zestrea arhivistică a locaşelor respective, cum sunt pomelnicele (cu sigilii), condicile mitricale sau de milă.

Încheind, sperăm ca aceste câteva consideraţii (impuse de spaţiul restrâns), rod al primelor investigaţii, să constituie şi un imbold pentru continuarea valorificării ştiinţifice a patrimoniului bibliofil din acest Fond valoros. Explorarea însemnărilor marginale, a altor surse istorice din arhive permit o abordare interpretativă multiplă, de la reliefarea particularităţilor de circulaţie la variate aspecte legate de men­talităţi. Totodată, s‑ar face un pas înainte spre realizarea mult aşteptatului Repertoriu bibliografic naţional retrospectiv.

Prof. dr. Olimpia Mitric,

Facultatea de Istorie şi Geografie,

Universitatea „Ştefan cel Mare“ ‑ Suceava

 

1. G. Hâncu, Cartea românească veche în Biblioteca „V. A. Urechia”, Galaţi, 1965.
2. Dan Râpă‑Buicliu, Catalogul colecţiilor de carte veche. Manuscrise. Publicaţii şi Cartografie din Muzeul de Istorie Galaţi, Galaţi, 2012.
3. Adăugăm acestor cifre un număr de 30 de cărţi incomplete, a căror identificare urmează a fi definitivată cu ajutorul instrumentelor bibliografice cunoscute: Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, vol. I‑IV, Bucureşti, 1903‑1944; Daniela Poenaru, Contribuţii la Bibliografia românească veche, Târgovişte, 1973; Dan Râpă‑Buicliu, Bibliografia românească veche. Additamenta I (1536‑1830), Galaţi, 2000.
4. Elena Chiaburu, Carte şi tipar în Ţara Moldovei, ed. a doua revăzută şi adăugită, Iaşi, 2010, p. 129.
5. Daniela Luminiţa Lupu, Tiparul şi cartea în Ţara Românească între anii 1716 şi 1821, Indice general de Alexandrina Ioniţă, Iaşi, 2009, p. 313.
6. [Protocolul ordinelor împăratului Iosif II din anii 1788‑1789, privind biserica şi preoţii], Sibiu, 1789 (Daniela Poenaru, op. cit., p. 83, nr. 86).
7. Pentru întreaga bibliografie şi alte amănunte, v. Elena Chiaburu, op. cit., p. 48.
8. Anca Elisabeta Tatay, Din istoria şi arta cărţii româneşti vechi: Gravura de la Buda (1780‑1830), Cluj‑Napoca, 2011, p. 94.
9. Revista Română, articol semnat de G<abriela> D<răgoi>, în Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p. 734‑735.