Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

Cântare de mulţumire înăl­ţăm Dumnezeului în­chi­nat în Treime, Celui Care ne‑a învrednicit să ne întâlnim laolaltă în zilele Cincizecimii în insula Creta, cea sfinţită de Apostolul Neamurilor, Pavel, şi de ucenicul său, Tit, „adevăratul fiu după cre­dinţa cea de obşte” (Tit 1, 4), şi,  cu insuflarea Duhului Sfânt, să încheiem lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe, con­vocat de Sanctitatea Sa, Bartolomeu,  Pa­tri­arhul  Ecu­­­me­nic, în asen­timent cu Prea­­­fericiţii Întâi­stă­tători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, spre slava numelui Său celui binecuvântat şi spre binele poporului lui Dumnezeu şi al lumii întregi, împreună mărturisind cu dum­nezeiescul Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”   (I Corinteni 4, 1).

Sfântul şi Marele Sinod al Bise­ricii celei Una, Sfântă, Sobor­ni­cească şi Apostolică reprezintă mărturia autentică a credinţei în Hristos Dumnezeu‑Omul, Fiul Unul‑Născut şi Cuvântul lui Dum­nezeu, Care, prin întrupare, prin întreaga Sa lucrare pe pă­mânt, prin jertfa pe Cruce şi prin învierea Sa, L‑a descoperit pe Dumnezeul în Treime ca iubire nemărginită. Aşadar, cu o singură gură şi o inimă adresăm cuvântul „nădejdii din noi” (I Petru 3, 15) nu numai către fiii Preasfintei noas­tre Biserici, ci şi către toţi oamenii, „celor de departe şi celor de aproape” (Efe­seni 2, 17). „Nădejdea noas­tră” (I  Timotei 1, 1), Mântui­to­rul lumii, S‑a descoperit ca „Dum­nezeu cu noi” (Matei 1, 23) şi ca Dumnezeu „pentru noi” (Romani 8, 32), „ca­re voieşte ca toţi oame­nii să se mântuiască şi la cunoştin­ţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).

Vestind mila şi netăinuind bine­­­­facerea, cunoscând cuvintele Domnului că „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35), cu „bucurie deplină” (I Ioan 1, 4), binevestim cuvântul credinţei, al nădejdii şi al dragostei, privind înainte către „ziua cea neînserată, cea continuă, cea fără de sfârşit” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron, II, PG 29, 52). Faptul că „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20), nu contestă, ci întăreşte mărturia noastră în lume.

Prin aceasta, urmăm tradiţiei Apostolilor şi Părinţilor noştri care L‑au binevestit pe Hristos şi prin experienţa mântuitoare a credinţei Bisericii prin El, teologhisind „pescăreşte”, adică apostolic către oamenii de fiecare vârstă, pentru a le transmite Evanghelia libertăţii „întru care Hristos ne‑a făcut liberi” (Galateni 5, 1). Biserica nu trăieşte pentru sine. Ea se oferă întregii umanităţi, pentru înălţarea şi înnoirea lumii în ceruri noi şi pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 21). Astfel, ea oferă mărturia evan­ghelică şi împarte lumii darurile lui Dumnezeu: iubirea Sa, pacea, dreptatea, reconcilierea, pu­te­rea Învierii şi aşteptarea veşniciei.

I. Biserica: Trupul lui Hristos, icoană a Sfintei Treimi

1.Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească este comuniune divino‑umană du­­pă chipul Sfintei Treimi, pre­gus­tare şi vieţuire a celor din ur­mă în Dumnezeiasca Euharistie şi des­coperire a slavei lucrurilor celor viitoare, şi, ca o Cincizecime con­tinuă, este un glas profetic ne­tăcut în lume, prezenţa şi mărturia „Împărăţiei lui Dumne­zeu, venind întru putere” (Marcu 9, 1). Ca Trup al lui Hristos, Biserica „adună” (Matei 23, 37) lumea la El, o transformă şi o adapă cu „apa, curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14).

2.Urmând cuvintelor consti­­tuente ale Domnului, Înteme­ietorul Bisericii, rostite în timpul Cinei de Taină împreună cu ucenicii Săi despre Taina Sfintei Euharistii, tradiţia apostolică şi patristică a subliniat caracterul Bisericii ca „trup al lui Hristos” (Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22, 19; I Corinteni 10, 16‑17; 11, 23‑29) legând‑o întotdeauna de taina întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. În acest duh, întotdeauna a fost subliniată legătura indisolubilă atât dintre întreaga taină a dum­nezeieştii iconomii în Hristos şi taina Bisericii, cât şi dintre taina Bisericii şi Taina Sfintei Euha­ristii, ceea ce se confirmă mereu în viaţa sacramentală a Bisericii, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Bi­se­rica Ortodoxă, fidelă aces­tei tra­diţii apostolice unanime şi experienţei sacramentale, consti­tuie continuarea autentică a Bise­ricii celei Una, Sfântă, Sobor­ni­cească şi Apostolească, după cum este mărturisită în Simbolul  de credinţă şi confirmată de în­văţătura Pă­rinţilor Bisericii. Astfel, ea  sim­te această mare responsabilitate nu numai pentru trăirea autentică a experienţei sale de către trupul eclezial, ci şi pentru mărturia demnă de încredere a adevărului înaintea tuturor oamenilor.

3.Biserica Ortodoxă, în uni­ta­tea şi universalitatea (sobor­nicitatea) ei, este Biserica Sinoa­delor, începând cu Sinodul Apos­­­tolic din Ierusalim (Faptele Apos­tolilor 15, 5‑29) şi până astăzi. Biserica în sine este un Sinod, stabilit de Hristos şi călăuzit de Duhul Sfânt, conform cuvântului apostolic: „părutu‑s‑a Duhului Sfânt şi nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28). Prin Sinoadele Ecumenice şi Locale, Biserica a binevestit şi binevesteşte taina Sfintei Tre­imi, care s‑a descoperit prin în­truparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu.

Lucrarea sinodală se continuă neîntrerupt în istorie prin sinoa­dele ulterioare, de autoritate uni­versală, cum sunt, spre exem­plu, Marele Sinod convocat de Marele Fotie, Patriarhul Con­stan­tinopolului (879‑880) şi Marile Sinoade convocate de Sfântul Gri­gorie Palama (1341, 1351, 1368), prin care s‑a confirmat adevărul de credinţă, în special cu privire la purcederea Duhului Sfânt şi participarea omului la energiile divine necreate. De asemenea, şi prin Sfintele şi Marile Sinoade din Constantinopol din anul 1484 pentru respingerea sinodului unionist de la Florenţa (1438‑1439), cele din anii 1638, 1642 şi 1691 pentru respingerea învăţăturilor protestante, pre­cum şi cel din 1872 pentru con­damnarea etnofiletismului ca ere­zie  ecleziologică.

4.Sfinţenia omului nu poate fi concepută în afara trupului lui Hristos, „care este Biserica” (Efeseni 1, 23). Sfinţenia izvorăşte de la Cel ce este singurul Sfânt. Ea este participarea omului la sfinţenia lui Dumnezeu în „comuniunea sfinţilor”, după cum este propovăduită în ecfonisul rostit de preot în timpul Sfintei Liturghii: „Sfintele sfinţilor” şi în răspunsul credincioşilor: „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”. În acest duh, Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază faptul că Hristos, „fiind Sfânt prin fire, ca Dumnezeu, (…) Se sfinţeşte pentru noi în Sfântul Duh (…). Şi (Hristos) făcea aceasta pentru noi, nu pentru Sine, ci pentru ca de la El şi întru El, primind primul începutul sfinţirii, harul sfinţirii să treacă deci la tot neamul” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 74, 548).

Prin urmare, conform Sfân­­tului Chiril, Hristos este „Per­soa­na noastră comună”, prin re­capitularea întregului neam ome­nesc în uma­nitatea Sa pro­prie, „căci noi toţi eram în Hris­tos, şi omenescul comun redo­bândeşte viaţa în Persoana Lui” (Comentariu la Evanghelia du­pă Ioan, 11, PG 73, 157‑161), de aceea şi este singurul izvor de sfinţire a omului în Duhul Sfânt. În acest duh, sfinţenia este participarea omului atât la taina Bisericii, cât şi la Sfintele ei Taine, având în centru Sfânta Euharistie, care este „o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primej­dia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne‑a iubit” (Romani 8, 35‑37). Sfinţii întrupează iden­titatea eshatologică a Bisericii ca doxologie veşnică înaintea tronului pământesc şi ceresc al „Împăratului slavei” (Psal­mul 23, 7), închipuind Împă­răţia lui Dumnezeu.

5.Biserica Ortodoxă Univer­sală (Sobornicească) este alcătuită din paisprezece Biserici locale Autocefale, recunoscute la nivel panortodox. Principiul autocefaliei nu poate funcţiona în detrimentul principiului universalităţii (sobor­nicităţii) şi al unităţii Bisericii. Considerăm că înfiinţarea Adună­rilor Episcopale în Diaspora Orto­doxă, alcătuite din toţi episcopii recunoscuţi canonic din fiecare regiune, care continuă să fie sub jurisdicţiilor lor canonice, de ca­re depind astăzi, reprezintă un pas pozitiv în vederea organizării lor canonice, iar funcţionarea acestor adunări asigură respec­tarea principiului ecleziologic al sinodalităţii.

II.Misiunea Bisericii în lume

6.Lucrarea apostolică şi pro­povăduirea Evangheliei, cunoscută ca misiune, stau la baza identităţii Bisericii, ca păstrare şi respectare a poruncii Domnului: „Mergând învăţaţi toate neamurile” (Matei 21, 19). Aceasta este suflarea de viaţă, pe care o insuflă Biserica în socie­tatea umană şi care îmbisericeşte lumea prin Bisericile locale nou‑înfiinţate de pretutindeni. În acest duh, credincioşii ortodocşi sunt şi trebuie să fie apostoli ai lui Hristos în lume. Această misiune trebuie să fie îndeplinită nu agresiv, ci liber, în iubire şi respect faţă de identitatea culturală a oamenilor şi popoarelor. În acest demers trebuie să participe toate Bisericile Ortodoxe cu respectul cuvenit pentru ordinea canonică.

Participarea la Sfânta Euha­ristie este un izvor de râvnă apos­tolică pentru evanghelizarea lu­mii. Împărtăşindu‑ne din Sfânta Euharistie şi rugându‑ne pentru lume în adunare sfântă, suntem chemaţi să continuăm „liturghia de după Liturghie” şi să oferim oamenilor mărturia despre ade­vărul de credinţă, ascultând de porunca clară a Domnului, dina­intea Înălţării Sale: „Şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). Cuvintele de dinaintea dumnezeieştii îm­păr­tăşiri, „Se frânge şi Se împarte Mie­lul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge şi nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte”, subliniază faptul că Hristos, ca „Miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29) şi ca „Pâine a vieţii” (Ioan 6, 48), ni Se oferă ca Iubire veşnică, unindu‑ne cu Dumnezeu şi unul cu celălalt. Ne învaţă să împărţim darurile lui Dumnezeu şi să ne oferim pe noi înşine tuturor după modul lui Hristos.

Viaţa creştinilor este mărturia nemincinoasă despre înnoirea tuturor în Hristos – „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s‑au făcut noi” (II Corinteni 5, 17) – şi chemarea tuturor oame­nilor de a participa personal întru libertate la viaţa veşnică, la harul Domnului nostru Iisus Hristos şi la iubirea lui Dumnezeu Tatăl, pentru a experimenta comuniunea Sfântului Duh în Biserică. „Taina mântuirii se lucrează numai în cei ce vor, nu şi în cei ce rămân sub stăpânirea care‑i robeşte” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Ta­tăl nostru, PG 90, 880).

Re‑evan­ghelizarea poporului lui Dum­nezeu în societăţile con­tem­porane secularizate, pre­cum şi evan­ghelizarea celor care nu L‑au cu­noscut încă pe Hristos, reprezintă datoria continuă a Bisericii.

 III. Familia: Icoana iubirii lui Hristos faţă de Biserică

7.Biserica Ortodoxă consideră unirea indisolubilă de iubire dintre bărbat şi femeie „taină mare… în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32), iar familia ce rezultă din aceasta, care constituie singurul garant pentru naşterea şi creşterea copiilor, în conformitate cu pla­nul dumnezeieştii iconomii, o con­sideră „mică biserică” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Efeseni, 20, PG 62, 143), oferindu‑i sprijinul pastoral corespunzător.

Criza contemporană a căsăto­riei şi familiei este rezultatul crizei libertăţii ca responsabilitate, al restrângerii acesteia la o realizare de sine orientată spre plăcere, al identificării ei cu mulţumirea de sine individualistă, cu autoizolarea şi autonomia, şi al pierderii ca­racterului sacramental al unirii bărbatului cu femeia, precum şi al uitării etosului jertfelnic al iu­birii.

Societatea contemporană se­cularizată abordează căsătoria prin criterii pur sociologice şi pragmatice, considerând‑o o sim­plă formă de relaţie, (existentă) printre altele, cărora li se conferă dreptul la validitate instituţională.

Căsătoria este laboratorul vie­ţii în iubire, hrănit de Biserică, şi darul inegalabil al harului lui Dumnezeu. „Mâna din înălţime” a lui Dumnezeu, „Cel ce uneşte”, „este prezentă nevăzut şi pe cei ce se însoţesc îi uneşte” cu Hristos şi cu ceilalţi. Cununile care se aşază pe capul mirelui şi al miresei, în timpul săvârşirii Tainei, trimit către dimensiunea de jertfă şi dedicare deplină faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de altul. De asemenea, fac referire la viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, descoperind referinţa eshatologică a tainei iubirii.

8.Sfântul şi Marele Sinod se adresează, cu iubire şi grijă spe­cială, copiilor şi tuturor tinerilor. În mijlocul haosului definiţiilor contradictorii ale identităţii din timpul copilăriei, Preasfânta noas­tră Biserică subliniază cuvintele Domnului: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3) şi „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17), precum şi toate cele pe care le spune Mântuitorul despre cei care îi „împiedică” (Luca 18, 16) pe copii să se apropie de El şi despre cei care „îi smintesc” (Matei 18, 6).

Biserica le oferă tinerilor nu doar „sprijin”, ci şi „adevărul” noii vieţi divino‑umane în Hristos.

Tinerii ortodocşi trebuie să con­ştientizeze că sunt purtători ai tra­diţiei seculare şi binecuvântate a Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei sunt şi continuatorii ei, care vor păzi plini de curaj şi vor cultiva cu dinamism valorile veşnice ale Ortodoxiei pentru a oferi mărturia creştină dătătoare de viaţă.

Din rândul lor vor veni viitorii slujitori ai Bisericii lui Hristos. Aşadar, tinerii sunt nu doar „viitorul” Bisericii, ci şi ex­presia activă a vieţii iubitoare de Dumnezeu şi de oameni a Bisericii în prezent.

IV. Educaţia în Hristos

9.În zilele noastre, se ob­servă noi tendinţe în domeniul formării şi educaţiei referitoare la con­ţi­nu­tul şi obiectivele edu­caţiei, la abordarea vârstei co­pi­lăriei, la rolul profesorului şi al elevului, precum şi în spaţiul şcolii contemporane. De vreme ce educaţia nu se referă doar la ceea ce este omul, ci şi la ceea ce trebuie să fie şi la conţinutul responsabilităţii sale, este de la sine înţeles că ima­ginea pe care o avem cu privire la om şi la sensul existenţei sale ne determină viziunea cu privire la educaţia sa. Şi Biserica Ortodoxă este problematizată de sistemul educaţional secularizat şi individualist dominant astăzi, care agasează generaţia tânără.

La baza grijii pastorale a Bisericii se află o educaţie care urmăreşte nu doar cultivarea intelectuală, ci şi construirea şi dezvoltarea întregii persoane umane ca unitate psihosomatică şi spirituală, în conformitate cu principiul triptic: Dumnezeu, om, lume. Prin cuvântul său ca­tehetic, Biserica Ortodoxă, cu mul­tă grijă, cheamă poporul lui Dumnezeu şi, în special, tinerii să participe conştient şi activ la viaţa Bisericii, care cultivă în ei „dorinţa desăvârşită” a vieţii în Hristos. Astfel, pleroma creştină află un sprijin existenţial în co­muniunea divino‑umană a Bi­se­­­­ricii şi experimentează în aceas­­ta perspectiva învietoare a îndum­nezeirii prin har.

V. Biserica în faţa provocărilor contemporane

10.Biserica lui Hristos se con­fruntă astăzi cu expresii extreme sau chiar provocatoare ale ideo­logiei secularizării, prezente în evoluţiile politice, culturale şi sociale. Un element de bază al ideologiei secularizării a fost din totdeauna şi rămâne până astăzi deplina autonomizare a omului faţă de Hristos şi faţă de influenţa duhovnicească a Bisericii, prin identificarea arbitrară a Bisericii cu conservatorismul, pre­cum şi prin caracterizarea ei nefundamentată istoric ca fiind un pretins impe­diment în calea progresului şi evoluţiei. În societăţile secularizate contemporane, omul, îndepărtat de Dumnezeu, identifică libertatea sa şi sensul vieţii sale cu autonomia absolută şi eliberarea de scopul său veşnic, având ca rezultat o serie de neînţelegeri şi interpretări greşite intenţionate asupra tradiţiei creş­tine. Astfel, dăruirea de sus a libertăţii în Hristos şi ajungerea la „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13) este considerată ca potrivnică ten­dinţelor omului de mântuire pro­prie. Iubirea jert­felnică este apreciată ca fiind incompatibilă cu individualismul, în timp ce carac­terul ascetic al etosului creştin este considerat ca o provocare de nesuportat în calea fericirii individului. Identificarea Bisericii cu con­­servatorismul, incompatibil cu progresul civilizaţiei, este arbi­trar­ă şi improprie, de vreme ce conştiinţa identităţii popoarelor creştine poartă pecetea de neşters a contribuţiei diacronice a Bisericii, nu doar asupra moştenirii lor culturale, ci şi asupra dezvoltării sănătoase a civilizaţiei seculare, în general, de vreme ce Dumnezeu l‑a aşezat pe om ca administrator (iconom) al creaţiei divine şi co­la­borator al Său în lume. În lo­cul „omului‑dumnezeu”, Bi­se­­rica Orto­­doxă îl aşază pe „Dumne­zeu‑Omul”, ca măsură ul­ti­mă a tuturor: „Nu vorbim de om îndum­nezeit, ci de Dumnezeu întrupat” (Sfântul Ioan Damaschin, Expu­nere exactă a credinţei orto­doxe, III, 2, PG 94, 988). Biserica arată adevărul mântuitor al lui Dumnezeu‑Omul şi al Trupului Său, Biserica, drept loc şi mod al vieţii în libertate, ca „ţinere a adevărului în iubire” (Efeseni 4, 15) şi ca participare, încă de pe pământ, la viaţa lui Hristos Cel înviat. Caracterul divino‑uman, „nu din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), al Bisericii, care alimentează şi călăuzeşte prezenţa şi mărturia ei „în lume”, este incompatibil cu orice mod de conformare a Bise­ricii faţă de lume (Romani 12, 12).

11.Prin dezvoltarea con­tem­­­porană a ştiinţelor şi a teh­no­logiei, viaţa noastră se schimbă fundamental. Iar ceea ce aduce schimbare în viaţa omului ne­cesită discernământ, pe de o par­te, de vreme ce,  pe lângă bene­ficiile semnificative, cum sunt, spre exemplu, facilitarea vie­ţii cotidiene, tratarea cu succes a unor boli grave şi explorarea spa­ţiului, ne confruntăm, de ase­­menea, cu efectele negative ale progresului ştiinţific.

Există pericolul manipu­lării libertăţii umane, al folosirii omului  ca simplu mijloc, al pier­derii treptate a tradiţiilor va­loroase, al ameninţării sau chiar al distrugerii mediului înconjurător.

Din nefericire, ştiinţa, prin însăşi firea ei, nu dispune de mij­loacele necesare pentru preve­nirea şi rezolvarea multora dintre problemele pe care le produce direct sau indirect. Cunoaşterea ştiinţifică nu motivează voinţa mo­rală a omului, care, deşi cu­noaş­te pericolele, continuă să acţioneze ca şi cum nu le‑ar cu­noaşte. Răspunsul la problemele existenţiale şi morale importante ale omului, la sensul veşnic al vieţii sale şi al lumii nu poate fi oferit fără o abordare spirituală.

12.În epoca noastră, este foar­te răspândit entuziasmul pen­tru evoluţiile impresionante din domeniile biologiei, geneticii şi neuro­fiziologiei. Este vorba de realizări ştiinţifice, ale căror apli­care pe scară largă poate pro­duce dileme serioase de ordin antropologic şi moral. Utilizarea necontrolată a biotehnologiei la începutul, pe durata şi la sfârşitul vieţii, pune în pericol deplinătatea autentică a acesteia. Omul este încercat tot mai intens cu propria sa fire într‑un mod extrem şi periculos. Există pericolul trans­formării sale într‑o maşină bio­logică, într‑o unitate socială im­per­sonală sau într‑un dispozitiv de gândire controlată.

Biserica Ortodoxă nu poate ră­mâne pe marginea discuţiilor unor aspecte antropologice, morale şi existenţiale atât de importante. Ea se sprijină pe criterii învăţate de Dumnezeu, descoperind rele­vanţa antropologiei ortodoxe în faţa răsturnării contemporane a valorilor. Biserica noastră poate şi trebuie să exprime în lume conştiinţa ei profetică în Iisus Hristos, Care prin întrupare a luat asupra Sa omul întreg şi reprezintă Prototipul absolut al înnoirii nea­mului omenesc. Ea subliniază sacralitatea vieţii şi calitatea omului de persoană, încă din momentul conceperii. Dreptul de a da naştere este primul dintre drepturile omului. În calitate de comuniune divino‑umană, în care fiecare om reprezintă o unitate unică, des­tinată pentru comuniunea per­sonală cu Dumnezeu, Biserica se împotriveşte oricărei tentative de obiectivare a omului, de trans­for­mare a sa într‑o cantitate mă­su­rabilă. Nu este permis nici­unui rezultat ştiinţific să atingă demnitatea omului şi scopul său divin. Omul nu este definit numai de genele sale.

Pe această temelie se funda­mentează bioetica din punctul de vedere ortodox. Într‑o epocă în care imaginile despre om sunt conflictuale, bioetica ortodoxă, în opoziţie cu viziunile antropologice seculare autonome şi re­ducţioniste, subliniază crearea omu­lui după chipul şi asemănarea lui Dum­nezeu şi destinul său veşnic. Astfel, ea contribuie la îmbogăţirea dis­cuţiilor filosofice şi ştiinţifice asupra aspectelor bioetice prin antropologia biblică şi experienţa spirituală a Ortodoxiei.

13.Într‑o societate modială, orientată către „a avea” şi spre individualizare, Biserica Ortodoxă Universală (Sobornicească) evi­­den­­­ţiază adevărul vieţii în Hris­tos şi conforme cu Hristos, con­­­cre­tizate în mod liber în via­ţa cotidiană a fiecărui om prin lucrările sale „până seara” (Psal­mul 103, 23), prin care acesta de­vine împreună‑lucrător cu Pă­rin­tele cel veşnic – „împreună‑ lucrători suntem cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) – şi cu Fiul Său, „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Harul lui Dumnezeu sfinţeşte prin Duhul Sfânt lucrările mâinilor omului, care împreună‑lucrează cu Dum­nezeu, descoperind în acestea afirmarea vieţii şi a comuniunii umane. Aici se încadrează şi asceza creştină, care se diferenţiază fundamental de orice ascetism dualist, care îl îndepărtează pe om de viaţă şi de semeni. Asceza creştină şi înfrânarea, care îl leagă pe om de viaţa sacramentală a Bisericii, nu privesc doar viaţa monahală, ci caracterizează viaţa eclezială în toate manifestările ei, ca mărturie tangibilă a prezenţei duhului eshatologic în vieţuirea binecuvântată a credincioşilor.

14.Rădăcinile crizei ecologice sunt de ordin spiritual şi moral, pre­zente înlăuntrul inimii fiecărui om. În ultimele secole, această criză a devenit mai acută din cauza diferitelor diviziuni provocate de patimile omeneşti precum lă­­comia, avariţia, egoismul şi ra­pacitatea şi de consecinţele lor asupra planetei, cum este cazul schimbărilor climatice, care ame­ninţă într‑o măsură tot mai mare mediul înconjurător, „casa” noas­tră comună. Ruptura în relaţia omului şi a creaţiei este o pervertire a uti­lizării autentice a creaţiei lui Dumnnezeu.

Abordarea  problemei ecologi­ce pe baza principiilor tra­diţiei creştine necesită nu doar pocăinţă  pentru  păcatul  exploa­tării resur­selor naturale ale  pla­netei, adi­că o schimbare fundamentală a gândirii şi comportamentului, ci şi ascetism, ca antidot al con­sumismului, al divinizării nevoilor şi al posesivităţii. Pre­supune, de asemenea, marea noastră respon­sabilitate de a transmite generaţiilor viitoare un mediu înconjurător viabil şi de a‑l utiliza după voia şi binecuvântarea divină.

În Tainele Bisericii este afir­mată creaţia, iar omul este întărit să acţioneze ca administrator (ico­nom), păzitor şi „preot” al creaţiei, înaintând‑o Creatorului în chip doxologic – „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate” – şi cultivând o relaţie euharistică cu creaţia.

Această abordare evanghelică şi patristică ortodoxă ne atrage atenţia şi asupra dimensiunilor sociale şi a consecinţelor tragice ale distrugerii mediului înconjurător.

VI.Biserica în faţa globalizării,

a fenomenelor extreme de violenţă şi migraţie

15.Ideologia contemporană a globalizării, care este impusă tacit şi se extinde rapid, provoacă deja şocuri puternice în economie şi societate la scară mondială. Impunerea acesteia a creat noi forme de exploatare sistematică şi de nedreptate socială, a pro­gramat neutralizarea treptată a impedimentelor din partea tra­diţiilor naţionale, religioase, ideo­logice, precum şi a altor tradiţii. Deja a condus la slăbirea sau chiar la degradarea totală a realităţilor sociale, desigur, sub pretextul unei nevoi de reconstruire a economiei mondiale, lărgind, astfel, distanţa dintre bogaţi şi săraci, dinamitând coeziunea socială a popoarelor şi alimentând noi focare de tensiune în lume.

Împotriva omogenizării nive­latoare şi impersonale promo­vată de globalizare, precum şi îm­potriva extremelor naţio­na­lis­­mului (etnofiletismului), Bi­se­rica Ortodoxă propune protejarea identităţii popoarelor şi întărirea identităţii locale.

Ca exemplu  al­­ter­­nativ pen­tru unitatea umani­tăţii, ea pro­pune organizarea ar­ticulată a Bisericii pe baza ega­lităţii Bise­ricilor locale. Biserica se opune ameninţării provocatoare asupra omului contemporan şi a tradiţiilor culturale ale popoarelor, pe care o implică globalizarea şi principiul „autonomiei econo­mice” sau al economismului, adi­că autonomizarea economiei faţă de nevoile vitale ale omului şi transformarea ei într‑un scop în sine. Biserica propune o eco­nomie viabilă, fundamentată pe principiile evanghelice. Astfel, ghidată de cuvântul Domnului că „nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca 4, 4), Biserica nu corelează progresul umanităţii doar cu creşterea nive­lului de trai sau cu dezvoltarea economică, în detrimentul valo­rilor spirituale.

16.Biserica nu se implică în politică în sensul strict al cuvân­tului. Însă, ca grijă purtată faţă de om şi faţă de libertatea sa spiri­tuală, mărturia ei este esenţial po­litică.

Cuvântul Bisericii a fost întotdeauna distinct şi va rămâne mereu o intervenţie benefică pen­tru binele umanităţii. Bisericile Orto­doxe locale sunt chemate as­tăzi să clădească o nouă formă de solida­ritate constructivă cu statul secular de drept, în noul cadru al relaţiilor internaţionale, conform învăţăturii biblice: „Daţi  Cezarului  cele  ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21).  Solidaritatea aceasta tre­buie să păstreze identitatea spe­cifică atât a Bisericii, cât şi a sta­tului, şi să asigure cooperarea lor onestă pentru a proteja valoarea unică a omului şi drepturile sale care decurg din aceasta şi pentru a asigura dreptatea socială.

Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele şi revoltele sociale şi politice actuale şi pentru protejarea libertăţii individului. Abordarea drepturilor omului de Biserica Ortodoxă se centrează pe pericolul reducerii dreptului individual la individualism şi la o cultură a reven­dicării drepturilor. O astfel de pervertire funcţionează în de­trimentul conţinutului social al libertăţii, conduce la transformarea arbitrară a drepturilor în pretenţii de fericire şi la ridicarea la rang de „valoare universală” a identificării precare a libertăţii cu libertinajul individual, ceea ce subminează temelia valorilor sociale, a familiei, a religiei, a naţiunii, şi ameninţă valorile morale fundamentale.Înţelegerea ortodoxă a omului se opune, aşadar, divinizării aro­gante a omului şi a drepturilor lui, precum şi înjosirii umilitoare a persoanei umane în structurile economice, sociale, politice şi co­municaţionale contemporane. Tradiţia Ortodoxiei este un izvor nesecat de adevăruri pentru om. Nimeni nu a cinstit omul şi nu s‑a îngrijit de el precum au făcut Hristos, Dumnezeu‑Omul, şi Bi­se­rica Sa. Un drept fundamental al omului este protejarea princi­piului libertăţii religioase sub toate aspectele ei, şi anume, libertatea conştiinţei, credinţei, cultului şi a tuturor expresiilor individuale sau colective ale liber­tăţii religioase. Acesta include şi dreptul fiecărui credincios de a‑şi manifesta cre­dinţa liber de orice intervenţie a statului, precum şi libertatea predării publice a religiei şi con­diţiile de funcţionare a comu­nităţilor religioase.

17.Astăzi experimentăm o creş­tere a fenomenelor crude de violenţă în numele lui Dumnezeu Explozia fundamentalismului în sânul religiilor riscă să con­du­că la dominarea părerii că fun­da­mentalismul aparţine esenţei fe­no­menului religios. Însă, adevărul este că fundamentalismul, ca „râv­­­nă, dar fără cunoştinţă” (Ro­mani 10, 2) reprezintă expresia unei religiozităţi morbide. Creş­tinul adevărat, după modelul Domnului răstignit, se jertfeşte pe sine şi nu jertfeşte pe alţii şi, de aceea, este cel mai aspru critic al fundamentalismului, de orice origine.

Dialogul interreligios sin­cer contribuie la dezvoltarea încrederii reciproce, la promovarea păcii şi reconcilierii. Biserica depune eforturi pentru ca „pacea de sus” să fie mai tangibilă pe pământ. Adevărata pace nu se dobândeşte cu puterea armelor, ci doar prin intermediul dragos­tei, care „nu caută ale sale” (I Corinteni 13, 5). Uleiul credinţei trebuie folosit pentru a alina şi vindeca rănile altora şi nu pentru a reaprinde noi focare de ură.

18.Biserica Ortodoxă urmă­reşte cu durere şi rugăciune şi ia act de marea criză umanitară contemporană: extinderea vio­len­ţei şi a conflictelor armate, per­secutarea, exilarea şi uciderea mem­­brilor minorităţilor reli­gioa­se, expulzarea forţată a familiilor din căminele lor, tragedia tra­ficu­lui de persoane, violarea drep­turilor fun­damentale ale per­­soanelor şi ale popoarelor, con­vertirile forţate. Ea condamnă categoric răpirile, torturile şi exe­cuţiile atroce. Ea denunţă distrugerea locaşurilor de cult, a simbolurilor religioase şi a mo­numentelor culturale. Biserica Orto­doxă este îngri­jo­rată, în spe­cial, de situaţia creş­tinilor şi a altor minorităţi et­nice şi religioase persecutate în Orientul Mijlociu. Ea adresează un apel, mai ales, către guvernele din regiune, pentru protejarea populaţiilor creştine – ortodocşi, vechi orientali şi ceilalţi creştini – care au supravieţuit în leagănul creştinismului. Creştinii autohtoni şi celelalte populaţii au dreptul inalienabil de a rămâne în ţările lor ca cetăţeni cu drepturi egale.

Aşadar, îi îndemnăm pe toţi cei implicaţi, indiferent de con­vingerile lor religioase, să lucre­ze pentru reconciliere şi pentru respectarea drepturilor omului, în special pentru pro­tejarea darului divin al vieţii. Trebuie ca războiul şi vărsările de sânge să înceteze, tre­buie să domine dreptatea, pen­tru a resta­ura pacea şi pentru a fi posi­bilă întoarcerea celor exilaţi în pământurile lor strămoşeşti. Ne rugăm pentru pace şi dreptate în ţările încercate ale Africii şi în Ucraina. Repetăm mai accentuat, în cadrul Sinodului, apelul către cei responsabili, de a‑i elibera pe cei doi arhierei răpiţi din Siria: Paul Yazigi şi Ioan Ibrahim. Ne rugăm pentru eliberarea tuturor semenilor noştri care sunt luaţi ostatici sau se află în captivitate.

19.Problema actuală a refu­giaţilor şi migranţilor, mereu în creştere din motive politice, eco­nomice şi climatice, se află în centrul atenţiei mondiale. Biserica Ortodoxă s‑a îngrijit me­reu şi se îngrijeşte continuu de cei persecutaţi, de cei în pericol şi în nevoi, bazându‑se pe cuvintele Domnului: „Flămând am fost şi Mi‑aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi M‑aţi primit; Gol am fost şi M‑aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M‑aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35‑36) şi „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr‑aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi‑aţi făcut” (Matei 25, 40). În tot decursul istoriei, Biserica s‑a aflat alături de cei „osteniţi şi împovăraţi” (Matei 11, 28). Activitatea filantropică a Bisericii nu s‑a limitat niciodată la facerea de bine în funcţie de circumstanţe faţă de cel în nevoi sau de cel suferind, ci a căutat, mai degrabă, să elimine cauzele care provoacă problemele sociale. „Lucrarea slu­jirii” Bisericii (Efeseni 4, 12) este recunoscută de către toţi.

Deci, mai întâi de toate, facem apel către cei care au puterea de a elimina cauzele producerii cri­zei refugiaţilor să ia deciziile po­zitive necesare. Facem apel la au­torităţile civile, la credincioşii ortodocşi şi la ceilalţi cetăţeni ai ţărilor în care aceştia s‑au refugiat şi continuă se se refugieze să le ofere orice ajutor posibil, chiar şi din puţinul lor.

VII. Biserica: mărturisire în dialog

20.Biserica manifestă sen­sibili­­tate faţă de cei care au în­trerupt comuniunea cu ea şi interes faţă de cei care nu înţeleg glasul ei. Conştientă că ea reprezintă pre­zenţa vie a lui Hristos în lume, Biserica transformă ico­nomia dum­nezeiască în fapte concrete, prin toate mijloacele disponibile, pentru a oferi o măr­turie vrednică de crezare a adevărului, în rigoarea (acrivia) credinţei apostolice. În acest spi­rit al înţelegerii datoriei de a mărturisi şi de a oferi, Biserica Ortodoxă a conferit din totdeauna o importanţă majoră dialogului, în special cu creştinii eterodocşi. Prin intermediul acestui dialog, ansamblul lumii creştine cu­noaş­te mai bine Ortodoxia şi veri­dicitatea tradiţiei ei.

De ase­menea, cunoaşte că Biserica Orto­doxă nu a acceptat niciodată minima­lismul teologic şi nici contestarea  tradiţiei dog­matice  şi  a etosului ei evan­ghelic. Dialogurile  inter­creştine  func­ţio­­nează ca o oportunitate pentru Ortodoxie de a‑şi arăta respectul faţă de învăţătura Părinţilor să de a oferi o mărturie vrednică de crezare a tradiţiei autentice a Bisericii celei Una, Sfântă, So­bornicească şi Apostolească.

Dialogurile purtate de Bise­rica Ortodoxă nu au însemnat niciodată, nu înseamnă şi nici nu vor însemna niciodată un com­promis în materie de cre­dinţă.

Aceste dialoguri sunt o măr­tu­risire cu privire la Orto­doxie, fundamentată pe mesajul evan­ghelic „veniţi şi vedeţi” (Ioan 1, 46) că „Dumnezeu este iubire”  (I Ioan 4, 8).

***

În acest duh, Biserica Orto­doxă din cuprinsul lumii, fiind manifestarea Împărăţiei lui Dum­­­­nezeu în Hristos, trăieşte întrea­­ga taină a dumnezeieştii iconomii în viaţa ei sacramentală, centrată întotdeauna pe Sfânta Euharistie, în care ne oferă nu o hrană perisabilă şi stricăcioasă, ci însuşi Trupul dătător de viaţă al Stăpânului, „Pâi­nea cea ce­rească”, „care este leacul ne­mu­ri­rii şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Dumnezeu prin Iisus Hristos, cură­ţire care depărtează răul” (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efe­seni, XX, PG 5, 756).  Sfânta Euharistie constituie cel mai central element al funcţionării sinodale a trupului eclezial, precum şi adeverirea au­tentică a dreptei credinţe (Orto­doxiei) a Bisericii, după cum propo­văduieşte şi Sfântul Irineu de Lyon: „Învăţătura noas­tră este în acord   cu Euharistia, iar Euharistia certifică învăţătura noastră” (Împo­triva ereziilor, IV, 18, PG 7, 1028).

Vestind Evanghelia la toată lu­mea, după porunca Domnului, „Şi să se propovăduiască în nu­mele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Luca 24, 47), avem datoria ca pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi să ne iubim unii pe alţii, mărturisind într‑un gând „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi ne­despărţită”. Adresând acestea în Sinod către fiii Preasfintei noas­tre Biserici Ortodoxe din în­trea­­ga lume, precum şi întregii lumi, urmând Sfinţilor Părinţi şi rânduielilor sinodale de a păstra credinţa primită de la părinţii noştri şi de „a ne angaja în facerea de bine” în viaţa noastră cotidiană, cu nădejdea „învierii de obşte”, slă­vim Dumnezeirea în Trei Ipos­tasuri cu cântări  dum­neze­ieşti: „Pă­rinte Atotţiitorule şi Cuvinte şi Duhule, fire ceea ce eşti Una în trei Ipostasuri şi dumnezeiască. Întru Tine ne‑am botezat şi pe Tine Te binecuvântăm întru toţi vecii” (Canonul Paştilor, cântarea a 8‑a).

† Bartolomeu al Constantinopolului, Preşedinte
† Teodor al Alexandriei
† Teofil al Ierusalimului
† Irineu al Serbiei
† Daniel al României
† Hrisostom al Noii Iustiniane şi al întregului Cipru
† Ieronim al Atenei şi al întregii Elade
† Sava al Varşoviei şi al întregii Polonii
† Anastasie al Tiranei şi al întregii Albanii
† Rastislav al Prešovului şi al întregii Cehii şi Slovacii
Delegaţia Patriarhiei Ecumenice
Delegaţia Patriarhiei Alexandriei
Delegaţia Patriarhiei Ierusalimului
Delegaţia Bisericii Serbiei
Delegaţia Bisericii României
Delegaţia Bisericii Ciprului
Delegaţia Bisericii Greciei
Delegaţia Bisericii Poloniei
Delegaţia Bisericii Albaniei
Delegaţia Bisericii Cehiei şi Slovaciei