Când eram mică mă aşezam cuminte în braţele bunicii mele, când sosea de la biserică. Mereu m-am întrebat de ce pleca aşa grăbită şi venea calmă! Mereu m-am întrebat de ce, atunci când îmi fac semnul crucii, impulsul este de a spune: ,,Doamne, ajută!” Mi-am pus mereu sute de întrebări şi, ca orice copil în căutare de răspunsuri, am aflat încet-încet, foarte multe lucruri.
Încep prin a vorbi despre Sfânta Cruce. În trecut, aceasta reprezenta pentru mine un obicei făcut la masă, înainte de culcare, dimineaţa, în maşină, oriunde. Era ceva deprins din comportamentul părinţilor mei. Cu timpul, am ajuns să înţeleg că acel obicei, aşa cum îl credeam atunci, face parte din mine, din dorinţa şi nevoia de a mă simţi mai liniştită, mai liberă în gânduri, ajutată. Ştiu că par cuvinte mari, însă de fiecare dată când mă cuprinde neliniştea, crucea este medicamentul meu.
Continui prin a vorbi despre rugăciune. Prima rugăciune pe care am învăţat-o a fost Înger, îngeraşul meu. Era o plăcere să mă aud spunând-o şi să ştiu că cineva nevăzut este tot timpul lângă mine. Acum, când privesc icoana prinsă frumos în perete şi îmi împreunez mâinile, parcă totul se opreşte în loc; nu mai există sunet, zgomot, nu mai există altceva decât o legătură profundă pe care nu mi-o pot explica.
Legătura mea cu trecutul se face prin părinţii mei şi prin ceea ce am deprins de la ei. Îi privesc adeseori şi, gândindu-mă la cele prin care au trecut ei şi înaintaşii lor, mă întreb cum de reuşesc să mai zâmbească în continuare? Dumnezeu este răspunsul acestor întrebări. Deşi poate prea ocupaţi în fuga noastră după roade financiare uităm să observăm lucrurile ce necesită simţire, El niciodată nu ne va lăsa pradă uitării.
Şi poate uneori greşim mai mult decât ar trebui, poate că uneori biserica nu reprezintă locul unde putem fi găsiţi, poate că nici faptele bune nu se află pe ordinea de zi, dar cu toate acestea nici unul dintre noi nu este dat la o parte.
Pot spune cu mâna pe inimă că timpul, trecutul, înaintaşii, locurile, învăţămintele, tradiţiile şi obiceiurile, toate ne ţin locului, ne învaţă să iertăm, să fim mai prietenoşi, să iubim, să ne rugăm.
Trecutul nostru ne învaţă că prezentul va rămâne o urmă a viitorului, o urmă în care am învăţat ceva rugându-ne şi crezând în Cel ce ne-a oferit viaţa pe care o trăim, o consumăm şi o modelăm sub forme proprii.
Am învăţat atât de multe de la locurile copilăriei, de la oamenii din jur şi ştiu că voi mai învăţa. Ştiu că oriunde voi merge, îngeraşul din rugăciune va fi alături de mine, ştiu că atunci când spun ,,Doamne, ajută!” Dumnezeu mă aude şi îmi răspunde. Am învăţat că lucrurile rele se întâmplă pentru a le întâmpina pe cele bune şi prin credinţă vom putea înţelege că Tatăl nostru nu va nedreptăţi pe nimeni, niciodată.
Învăţ din trecut, întreb în prezent şi sper să descopăr în viitor!
Florina Nedelcu, clasa a XI-a,
Liceul Tehnologic „Costache Conachi”- Pechea (Parohia Pechea II)
* Premiul I la Secţiunea literară din cadrul Concursului Naţional de proiecte duhovniceşti ,,Biserica şi Şcoala din sufletul meu”, etapa eparhială.