Sfaturi către tineri în Didahiile Sfântului Antim Ivireanul

În Anul comemorativ închinat Sfântului Antim Ivireanul și meșterilor tipografi încercăm să descoperim învățăturile și frumusețea mesajului părinților din trecutul Bisericii noastre, care, prin scrisul lor transmit și astăzi un îndemn la credință și nevoință.

Didahiile Sfântului Antim reprezintă o operă de atitudine în care autorul înlocuiește Cazania ce se citea în biserică, cu predica vie, legată de viața de toate zilele, menită să biciuiască și să îndrepteze stările de lucruri ce contraveneau moralei creștine și eticii sociale¹. Chiar dacă în cuprinsul Didahiilor nu întâlnim predici în care să se adreseze în mod exclusiv tinerilor, totuși în cuvântările sale sunt unele gânduri și învățăminte care au în centrul atenției viața morală a tinerilor. Predicile rostite de Sfântul Antim au fost rostite în biserică, unde erau credincioși de toate vârstele.

Sfântul Antim mărturisește că menirea lui a fost să-i învețe pe toți de la mic la mare și „să ascultați cele de bine și de folos, pentru că această ascultare nu o faceți mie, ci lui Hristos…”². Misiunea de a învăța și de a îndruma pe calea mântuirii pe toți credincioșii indiferent de vârstă a mărturisit-o Sfântul Ierarh din momentul instalării sale ca mitropolit al Ungrovlahiei: „De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veț ști că am treabă cu toți oamenii cât sunt în Țara Românească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță afară de păgâni și de cei ce nu sunt de o lege cu noi..”³. În propovăduirea cuvântului Evangheliei fiecare păstor are îndatorirea de a avea mare grijă de mântuirea fiecărui credincios ținându-se cont de vârsta, starea socială și starea morală a fiecărui om. „Cu înțelepciune să păstorească pre oameni, dând învățătură fieștecăruia după vârsta și rânduiala lui, că precum sunt boalele de multe feluri și nu să pot vindeca tot cu un feliu de doftorii, așa nici cu un feliu de învățătură nu să pot odihni, nici nu să pot îndrepta toate firile omenești: că altă învățătură trebue bărbatului și alta muerii; altă îndreptare trebue bătrânului și alta tânărului; altă povățuire trebue bogatului și alta săracului….”⁴. Păstorul sufletesc este responsabil pentru mântuirea fiecărui credincios care i-a fost încredințat. „.. ca pre niște oi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pre toți⁵.”

La mântuire suntem chemați cu toții, indiferent de vârstă, dar trebuie să facem voia lui Dumnezeu pentru dobândirea vieții celei veșnice. „Și avem datoria cu toții, de la mic până la mare, bărbat și muere, copii și fete, bătâni și tineri, însurați și neînsurați să facem trei lucruri: să ne mărturisim…să postim și să facem milostenie…”⁶. Păstorii au îndatorirea de a învăța, dar și de a mustra cu dragoste pentru îndreptarea celor rătăciți. „Fie-ștecarele, după vârsta sa și după rânduială… trebue să-l odihnească cu învățătura, cu toiagul ce ține în mână adică stăpânirea și darul Duhului Sfânt….”⁷.

Prezența la sfânta biserică aduce mult folos celor care în duminici și sărbători vin la întâlnirea cu Mântuitorul Hristos în cadrul Sfintei Liturghii. Dacă nu reușim să ne ducem copiii la biserică măcar atunci când venim de la Sfânta Liturghie „să nu ieșim deșerți, ci să facem cum face ariciul că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri și apoi scutură vița de cad broboanele jos și să tăvălește pre dânsele de se înfing în ghimpii lui și duce puilor. Așa să ducem și noi, fiștecine, pre la casele noastre, copiilor și celor ce n-au mers la biserică, din cuvintele ce am auzit din Sfânta Evanghelie…ca să-i hrănim și pre dânșii cu hrana cea sufletească”⁸,pentru ca astfel să fim „râvnitori și nelenevoși la poruncile Lui”⁹.

Sfântul Antim laudă și prețuiește în predicile sale fecioria care „iaste mai cinstită decât toate avuțiile ce sunt ascunse supt munți sau decât toate cele care ocolește toată lumea”¹⁰.

De asemenea, cinstirea părinților trupești și sufletești este deseori subliniată de Sfântul Antim. „Să cinstim pe părinții noștri, atât pre cei ce ne-au născut, cât și pre cei sufletești, care sunt cuvioșii, călugării și cucernicii preoți.”¹¹. Păcatul și fărădelegea erau biciuite cu puterea cuvântului de Sfântul Antim. „…pre părinții noștri îi ocărâm și-i batem; pre bătrâni îi necinstim, pre domni și pre boieri îi blestemăm, pre arhierei nu-i ținem într-o nimic, pre călugări îi clevetim, pre preoți îi ocărâm….”¹².

Sfântul Ierarh îndeamnă ca părinții, indiferent de starea materială sau socială, să închine un copil din propriile familii slujirii lui Dumnezeu, pentru ca astfel slujitorii lui Dumnezeu să fie mai mulți și pregătiți mai bine pentru propovăduirea Evangheliei Mântuitorului Hristos. „Vedeți dară, acum, pohtă și dragoste creștinească, vedeți căldura din inimă, vedeți râvna. Cine se află acum, pre aceste vremuri, au din cei bogați au din cei săraci, măcar de ar avea 100 de feciori, să închine unul lui Dumnezeu”¹³. Misiunea slujirii preoțești este „să învrednicească pre toți de obște să petreacă toată viața cinstită, curată și fără de prihană”¹⁴.

Predica Sfântului Antim, rostită de la înălţimea amvonului mitropoliei şi adresată de la domn până la oamenii din popor, răspundea unei etape în care măsura, bunul-simţ, corectitudinea fuseseră izgonite din sufletele oamenilor de jafurile veroase, de incorectitudinea morală, de intrigile şi calomniile nesfârşite. De aceea, el compătimeşte poporul, ţara, pentru „necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite”. Aproape nu este predică în care să nu se vorbească de „scărbele şi nevoile ce ne-au împresurat”, „toţi pătimesc, toţi sunt în scârbe, toţi suspină sub jugul cel greu al nevoiei”! Strigătul cel mai dureros îl scoate Antim când constată, cutremurat, că însăşi fiinţa întregului neam era în primejdie: “Noi suntem cu toţii, carii pătimim atâtea scârbe nesuferite şi stăm în cumpene să perim de nevoi, de nenorociri”.¹⁵

Didahiile evidenţiază şi contribuţia sa remarcabilă la limba română. Criticul literar George Călinescu notează că „Antim e un orator excelent şi un stilist desăvârşit, are darul de a izbi imaginaţia, are suavitate şi exaltare lirică“¹⁶. În tratatul de Istoria literaturii române (Bucureşti, 1962, p. 419), redactat de o Comisie a Academiei Române, se arată că „niciodată până atunci nu le-a fost dat celor de faţă, domn, boieri, episcopi şi preoţi, să asculte un cuvânt mai cald, mai înălţător, mai poetic, mai elocvent, ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunţat în româneşte. Procedeele sale stilistice, comparaţiile şi metaforele, imaginile plastice şi epitetele îl aşază printre marii scriitori ai literaturii noastre medievale“. Mihail Sadoveanu consideră limba vorbită de Antim „poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii“.¹⁷

Pr. dr. Mihai Roșu

 

1. Gabriel Ștrempel, Introducere la volumul Antim Ivireanul, Opere, București, Ed. Minerva 1972, p. VI.

2. Antim Ivireanul, Didahiile, Editura Litera, Chișinău, 1998, p. 26.

3. Ibidem, p. 31.
4. Ibidem, p. 133.
5. Ibidem, p. 32.
6. Ibidem, p. 102.
7. Ibidem, p. 133.
8. Ibidem, p. 74.
9. Ibidem, p. 83.
10. Ibidem, p. 53.
11. Ibidem, p. 57.
12. Ibidem, p. 29.
13. Ibidem, p. 53.
14. Ibidem, p. 25.

15. Augustin Păunoiu, „Geniul limbii române, descoperit în predica mitropolitului Antim”, în Ziarul Lumina din 26 septembrie 2011.

16. George Călinescu, Istoria literaturii române, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 19.

17. Mihai Săsăujan, „Sfântul Ierarh Antim, ivireanul cu suflet de român”, în Ziarul Lumina din 27 Septembrie 2009.