Spaţiul geo-spiritual românesc se bucură de o providenţă a istoriei sale: din răstimp în răstimp Dumnezeu a îngăduit ca aici, la noi, să se nască oameni care să ne marcheze devenirea, ca popor. În lupta de afirmare a noastră, ca neam, dar şi în cea de formare şi promovare a limbii şi culturii române, în continuitate cu cnejii şi voievozii dinainte, de la începutul secolului al XVI-lea şi până în plină modernitate (sec. XIX) s-au angajat mari spirite, apărători ai valorilor ortodoxiei româneşti şi promotori ai ethosului românesc. În studiul de faţă, care va avea mai multe foiletoane, se va încerca descrierea unor chipuri de tipografi, care au dat culturii româneşti şi universale opere nepieritoare.
Ieromonahul Macarie
Viaţa şi lucrarea sa ne sunt, în mare parte, necunoscute. Se ştie doar că acest tipograf muntenegrean s-a şcolit în arta tiparului la Veneţia, unde a lucrat o vreme în atelierele tipografice ale lui Aldo Manuzio şi Andreas Torresanno. Aici a deprins şi arta miniaturisticii, a gravurii, a legătoriei în piele. Primul proiect al său, reuşit, a fost înfiinţarea unei tipografii la Cetinje, în Muntenegru, unde a tipărit trei cărţi într-un an, 1494-1495. După cucerirea Serbiei şi a Muntenegrului de către turci, a revenit la Veneţia, apoi a stat o vreme la Ravenna, după care îşi găseşte adăpost în Muntenia, prin bunăvoinţa domnitorului Radu cel Mare. La Târgovişte, Macarie organizează o tiparniţă – a treia în acea vreme în Europa, cu ani buni înaintea celor de la Viena sau Praga!! – , prin a cărei ctitorire domnitorul Radu Vodă rămâne pentru totdeauna, în istoria culturii române şi europene, ca un adevărat „Mecena”. Evenimentele se petrec doar la 53 de ani de la prima tipăritură a lui Gutenberg, cel ce a deschis omenirii ochii spre lumina tiparului!! În această tipografie românească, Macarie tipăreşte trei cărţi: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Tetraevanghelul (1512), toate în limba slavonă.
Este demn de remarcat faptul că Liturghierul tipărit de Macarie (în a cărui postfaţă el semnează „pre smeritul monah şi preot Macarie, în anul 7016…”) este prima carte tipărită în spaţiul românesc şi primul Liturghier tipărit în întreaga Ortodoxie. De asemenea, trebuie subliniat că Octoihul tipărit de el are un conţinut mixt şi a fost realizat după un manuscris românesc, care circula la noi. Pentru marea sa utilitate, acest Octoih a fost retipărit de diaconul Coresi, în 1557. Tetraevanghelul inaugurează domnia lui Neagoe Basarab (1512). Este cea mai reuşită tipăritură macariană, cu o bogată şi elegantă ornamentare interioară. Textul Evangheliilor este marcat de explicaţii marginale, utile preoţilor, însemne convenţionale în acea vreme, care delimitează şi precizează conţinutul pericopelor duminicale şi festale.
Sunt impresionante caracteristicile tipăriturilor lui Macarie. Frontispiciile, vignetele şi litera, după model veneţian, se pare că s-au imprimat folosindu-se matriţe săpate în lemn chiar de Macarie şi de ucenicii săi, fapt ce sporeşte valoarea actului cultural tipografic realizat la noi, cu forţe proprii. Ornamentele sunt colorate manual, într-o tehnică specifică utilizării tipografice a aurului lichid, pus în valoare de o mai largă paletă cromatică (carmin, albastru, verde). Metoda de coasere a filadelor în blocul cărţii este cu totul originală, iar modul de legare a copertelor şi de ornamentare a pielii acestora arată, iarăşi, marea pricepere a meşterilor. De remarcat că, în interior, textul cuprinde primele forme de semne de punctuaţie folosite la cartea tipărită de secol XVI.
Despre aceste tipărituri s-a scris mult, întrucât ele impresionează prin eleganţă, longevitate şi rezistenţă la uzură, drept pentru care au fost şi retipărite în ediţii anastatice. Împodobind colecţiile de carte veche (să nu uităm că unitatea-simbol, cotată „B.R.V. 1”, în Biblioteca Academiei Române e tocmai Liturghierul macarian!), ele rămân un miracol şi un dar al culturii române dintru început.
Diaconul Coresi
Trăitor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, într-un context transilvan marcat de Umanism, Renaştere şi Reformă, în condiţiile în care românii erau consideraţi, în propria lor ţară, „naţie tolerată”, acest misterios şi smerit diacon reuşeşte să dea culturii noastre primele tipărituri în limba română. Ucenicise în oraşul natal, la Târgovişte, în oficina diriguită de maestrul său Oprea – unul dintre foştii elevi al lui Dimitrie Liubavici. O vreme chiar a condus tipografia domnească de la Târgovişte, unde a tipărit un Molitfelnic (1545), un Apostol (1547) şi un Triod – Penticostar (1558). Alege însă să îşi întemeieze o tipografie proprie, sub streaşina bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, unde formează o adevărată şcoală tipografică, după 1559. Această tipografie a scos de sub valţuri carte ortodoxă, în contextul unor puternice mişcări calvine, organizate sub forma unor campanii prozelitiste, de către principii reformaţi ai timpului. Astfel Coresi împlineşte o dublă menire providenţială pentru românitatea şi ortodoxia ardeleană şi nu numai. Prima este cea legată de curajul de a tipări carte de cult într-o altă limbă – româna – decât una dintre limbile aşa-zis „sacre”, după cum erau socotite în acel timp greaca, slavona şi latina. Tipăriturile coresiene inaugurează o luptă grea, dar nobilă şi sfântă, pe care aveau să o poarte, decenii de-a rândul, şi alţi ierarhi, monahi sau preoţi luminaţi, pentru cristalizarea şi afirmarea limbii noastre, în forma sa cea mai frumos şlefuită, până la funcţia ei sublimă, cea de limbă de cult. A doua strategie a lui Coresi s-a dus pe tărâm confesional, el dejucând planurile propagandei calvine şi consolidând credinţa ortodoxă, cultul ei şi drepturile românilor ardeleni; mai mult, serviciul pe care Coresi îl face întregii Ortodoxii este inestimabil, întrucât cărţile sale au circulat în întreg spaţiul românesc, balcanic şi european.
Anul de referinţă în opera coresiană este 1570, când, pentru prima dată el tipăreşte în limba română două cărţi fundamentale: Liturghierul şi Psaltirea. Argumentul pentru „curajul” său îl inserează în epilogul Psaltirii, unde arată că, întrucât „mai toate limbile au cuventul lui Dumnezeu în limba lor…”, iar românii nu au aşa ceva, e de dorit ca „întru bisearică mai vârtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc… decât întuneric de cuvinte neînţelese într-alte limbi”. Deşi micul său Liturghier cuprinde doar Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, textul acesteia este înveșmântat într-o limbă română foarte frumoasă, actuală și parfumată. Iată cum traduce Coresi, la jumătatea secolului al XVI-lea, binecuvântarea apostolică (II Corinteni 13, 13): „Dulceaţa domnulu nostru is xs, şi dragostea domnului şi a tatălui şi împreunarea sfântului duhu să fie cu voi cu toţi”.
Mai tipăreşte: un mic catehism sub titlul Întrebare creştinească (1561), o Pravilă a Sfinţilor Părinţi (1561) un Tetraevanghel românesc (1561) şi trei slavone (1562, 1579, 1583), un Apostol intitulat „Praxiu” (1563), două Sbornice (1569 şi 1580), Octoihul Mare (1575), o altă Psaltire, slavo-română (1577), Triodul (1578). Ultima carte tipărită de Coresi este Evanghelia cu învăţătură sau Cazania, scoasă în 1581, o traducere după o variantă slavonă a omiliilor patriarhului Ioan Kalecas. Este cea mai de seamă carte de învăţătură de credinţă ortodoxă, apărută la noi în secolul al XVI-lea.
Despre personalitatea şi lucrarea de ctitor al limbii române, ale diaconului Coresi mărturiseşte muzeul din Şcheii Braşovului, unde pot fi văzute, „pe viu” cea mai mare parte din cele peste 25 de cărţile tipărite de Coresi. Vizitarea acestui important obiectiv, „pol de excelenţă” al culturii române este o bună sugestie pentru profesorii de Religie, care doar arătându-le ucenicilor lor aceste valori patrimoniale, i-ar putea convinge să iubească şi mai mult istoria, cultura şi spiritualitatea ortodoxă românească.
Sfântul Mitropolit Simion Ştefan
Chipul şi personalitatea sa sunt, de asemenea, învăluite în mantia sfinţeniei şi a smereniei vieţii sale. Monah cu viaţă sfântă, fusese şcolit la colegiul academic din oraşul său de baştină-Alba Iulia. După izgonirea din tron a Sfântului Mitropolit Ilie Iorest, colegiul protopopilor l-a ales „arhiepiscop şi mitropolit scaunului Bălgradului şi a Vadului şi a Maramureşului şi a toată ţara Ardealului” (1643-1656), aşa cum îi este consemnată titulatura în „Predoslovia” celei mai de seamă tipărituri făcute de el, la 1648. Ca mitropolit, Sfântul Simion s-a afirmat ca un mare mărturisitor al Ortodoxiei în zbuciumatul secol XVII, când românii erau prigoniţi, excluşi din viaţa publică şi chinuiţi de politica agresivă calvinizantă. În sprijinirea Ortodoxiei româneşti transilvane, sfântul mitropolit tipăreşte două lucrări fundamentale: Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi Psaltirea (1651), ambele în limba română.
Noul Testament editat şi tipărit de el prezintă câteva caracteristici: textul Evangheliilor este precedat de introduceri bine alcătuite, iar paginile conţin mici explicaţii şi parafraze care tâlcuiesc, pe înţelesul cititorului, unele regionalisme sau neologisme. Este prima încercare, reuşită, de traducere în limba română, după sursele clasice, şi de tipărire integrală a Noului Testament. După cum era şi plănuit, cartea a circulat în tot spaţiul transilvan şi românesc, „Predoslovia” fiind centrată pe ideea măreaţă a traducătorului / editorului, care are conştiinţa nefericitei dezbinări a neamului, dar a unităţii de limbă şi credinţă: „ …să luaţi aminte că oamenii nu grăiescu în toate ţările într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip… Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banul, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările, aşea şi cuvinele acelea sunt bune care le înţeleg toţi”. Această carte fundamentală (tipărită în ediţie anastatică în 1988) a fost temeiul şi principalul izvod local al traducerii şi tipăririi integrale a Sfintei Scripturi în limba română, fapt care se întâmplă la 1688.
Pentru activitatea sa mărturisitoare şi culturală, în anul 2011, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe mitropolitul Simion Ştefan în rândul sfinţilor, fiind prăznuit la 24 aprilie.
Sfântul Mitropolit Dosoftei
Botezat cu numele de Dimitrie, s-a născut pe la 1624, la Suceava, din neam de „mazâli” (boieri, n.n.), aşa cum ştiriceşte cronicarul Ion Neculce. Cu studii la Iaşi şi Lvov, poliglot, nu îşi dezminte atributele de „pre(a)învăţat” şi om cu „adâncă carte şi învăţătură” cu care îl caracterizează acelaşi Neculce. Călugăr de Probota, este ales episcop al Huşilor (1658), apoi al Romanului (1660). A păstorit ca mitropolit la Iaşi, în două rânduri: 1671 – 1673 şi 1675-1686.
În cea de-a doua perioadă de păstorire reface vechea tiparniţă aflată la mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi”, aducând litere, matriţe şi alte subansamble „moderne” atunci, din Polonia. În această tiparniţă au apărut 11 cărţi, pe care Sfântul Mitropolit Dosoftei le aşează la temelia limbii române, literare şi liturgice. În cuvântul de la deschiderea Dumnezăieştii Liturghii din 1679 (primul Liturghier complet tradus în limba română şi tipărit la noi), Sfântul Mitropolit pune în gura lui Ioan Duca Voievod neuitatele cuvinte: „Dăruim şi noi acmu deodată acest dar limbii rumâneşti, svânta Liturghie scoasă pre limba rumânească”.
Între tipăriturile sale se mai regăsesc: ediţia a II-a a Dumnezăieştii Liturghii (1683), Psaltirea de-nţăles (1680), Molităvnic de-nţăles (1681) Viaţa şi petrecerea svinţilor (1682), Parimiile de preste an (1683) şi un Octoih. El dăruieşte limbii române prima variantă a Psaltirii în versuri (1673), o adevărată odă, în peste 8630 de versuri, a limbii române care se formase şi care era deja atât de nuanţată şi de plină de forţă şi expresivitate: „Svânta-ţi direaptă, Doamne, şi stânga/ Le tinde îmbe demi potoli tânga (tânguire, durere – n.n.)/ Şi ca lumina tu mă fereşte/ Supt aripi svinte de mă umbreşte/ De feţe strâmbe ce mă ia frică/ Ale prăvirea, carile-m strică./ Că-m stau păzmaşii împregiur suflet/ Ca neşte hiară fără de cuget./ Căce le este înfundat săul/ Grăiesc asupră-mi cu de tot răul/ Că mă-ntiriră (izgoniră, alungară – n.n.) pănă afară/ Cătră grea moarte şi cu ocară./Pusără-ş ochii de mă omoară/ Şi cu pământul mă împresoară./ Mă ocoliră de mă vinează/ Precum facă leii, vrând să mă piarză/ Scoală-te Doamne de-i ocoleşte/ Şi sirepia (sălbăticie – n.n.) le îngozeşte/ Şi-mi izbăveşte mişelul suflet,/ Că să mă piarză le este în cuget” (Psalmul 16).
Aportul uriaş adus de Sfântul Mitropolit Dosoftei culturii şi spiritualităţii româneşti este recunoscut atât de slujitorii Limbii şi literaturii române, cât şi de cei ai Sfântului Altar. Biserica noastră l-a trecut pe acest făuritor de limbă română în rândul sfinţilor. În icoana sa oficială, Sfântul este reprezentat ţinând în mână Liturghierul pe care, pentru prima dată, l-a tradus şi tipărit integral în limba română (1679). Sfântul Dosoftei este prăznuit în 13 decembrie, dată la care, în România şi pretutindeni în lumea culturală modernă se prăznuieşte „ziua tipografului”. Nimic întâmplător, totul proniator! (Va urma)
Pr. dr. Lucian Petroaia
Notă: Cele trei portrete-grafică folosite ca material ilustrativ au ca autori studenţi ai Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi şi se află în expoziţia realizată la Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos, vernisată cu prilejul Duminicii Ortodoxiei (20 martie 2016).