„Fraţilor şi părinţilor, bun este postul, numai de va avea şi pe însoţitoarele lui, pe cele care i se cuvin lui, care sunt: pacea, bunăvoirea, buna ascultare, blândeţea, milostivirea şi toate celelalte virtuţi. Dar diavolul, ca un vrăjmaş şi tulburător al mântuirii noastre, ce meşteşugeşte şi ce iscodeşte? Toate cele potrivnice pune în postitori şi îi face pe ei să întoarcă vorba şi să fie obraznici, aspri, mânioşi, iuţi, măreţi în zadar, pizmuitori, grăitori de cele urâte, pricinuindu‑le celor ce postesc mai multă vătămare şi pagubă din patimile acestea, decât folos din postirea lor. Dar noi să cunoaştem voile şi meşteşugirile lui şi să înţelegem acestea ca, totdeauna, cu pace, cu blândeţe şi cu linişte suferind fiecare pe cei mulţi, cu dragoste, să facem postirea aceasta plăcută şi bine‑primită la Dumnezeu. Iar dacă ne vor lipsi acestea, oricâtă osteneală vom face, va fi zadarnică şi ne alegem numai cu greaua pătimire a postului.
De trebuinţă este, aşadar, să postim, pentru că postul veştejeşte trupul, dar împuterniceşte şi înnoieşte sufletul. Că, „pe cât omul nostru cel din afară slăbeşte, pe atât cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi”, precum grăieşte Apostolul (II Corinteni 4, 16). Şi răbdarea cea de o clipă a necazului ne pregăteşte nouă mulţimea slavei celei veşnice, în ceruri. Deci, socotind şi aducându‑ne aminte de răsplătirea cea viitoare, să suferim ostenelile pentru virtute, „cu îndelungă‑răbdare, mulţumind lui Dumnezeu Tatăl, că ne‑a învrednicit să avem parte cu Sfinţii, întru lumină, şi ne‑a izbăvit pe noi din stăpânirea întunericului şi ne‑a mutat întru împărăţia Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1, 11‑13 ).
Oare nu ne împărtăşim (…) din preacuratul Său Trup şi Sânge? Şi ce altceva poate fi mai dulce decât Sfânta Împărtăşire, care dăruieşte viata veşnică celor ce se împărtăşesc cu conştiinţa curată? Oare nu vorbim în toate zilele şi nopţile împreună cu dumnezeiescul David şi cu ceilalţi Sfinţi Părinţi şi luminători ai Sfintei noastre Biserici? Ce altă mângâiere a sufletului, mai mare decât aceasta, este? Oare nu ne‑am despărţit şi am ieşit din prieteşugul lumii celei mincinoase şi din rudeniile noastre cele după trup, pentru Domnul? Ce altă viaţă poate fi mai fericită sau mai înaltă decât aceasta, că vieţuirea noastră este „în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, spre a se face el asemenea cu trupul slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a‑Şi supune Sieşi toate?” (Filipeni 3, 20‑21) Deci, fraţilor, să avem bucurie şi veselie, defăimând şi călcând tot felul de pofte rele ale trupului. Pentru că „tot trupul este ca iarba şi toată slava omului ca floarea ierbii. Uscatu‑s‑a iarba şi floarea ei a căzut” (I Petru 1, 24), dar lucrarea virtuţii rămâne în veac”.
(Preluare din „Proloage”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 2013, vol. II, p. 70‑71)