„Mă ruşinez a spune de posomorârea celor mâncăcioşi, în ce chip să tânguesc în zilele céle de post: cască adése, să culcă puţin şi iară să scoală; dorm în silă şi silesc să treacă zilele şi să nu le priceapă. Să îngreuiază asupra soarelui, căci zăbovéşte a înopta; numesc zilele postului mai mari decât célialalte; să fac cum că au durére la stomah şi ameţeli de cap şi stricăciune obiciaiului lor, carele nu sunt sémne ale postului, ci ale nesaţiului. Cu nepohtă să duc la masă; răpşesc asupra vérzelor, înjură legumile zicând: în zadar s‑au adus în lume. Să fac şi cunoscători de firi; iubitorii de mâncări beau apa făr’de răsuflare, ca când ar fi luat de la doftor vreo băutură făr’de dulceaţă de vindecare. Şi cei mai mulţi meşterşuguesc băutura, mângâindu‑şi pohta lor unii cu bragă, alţii cu bére, alţii cu şerbet, alţii cu livej, alţii cu mied.
Nu amesteca postul cu meşterşugitele tale pofte, că nu vei rămânea nepedepsit. Nu aduce la mijloc boale mincinoase. Nu zice minciuni asupra postului, cum că iaste făcător de boale, pentru căci iaste făcător de sănătate. Numai pentru obiciaiul tău cel rău să socotéşte postu la tine vrăjmaş, dară nu iaste, firéşte greu. Obicinuiaşte‑te pre tine cu postul şi cu vréme ţi să va face ţie uşor şi va lăcui în tine. Iar de vei avea soţii mâncările şi băuturile nu vei avea dragoste niciodată spre post, ci mai vârtos să va arăta la tine strein şi greu şi neobicinuit; căci viaţa cea postitoare iaste asemânare vieţii cei nestricate, ce va să fie. Ci să fugim de iubirea de mâncări, cât vom putea, pentru că nu iaste putinţă nicidecum un om să fie şi iubitoriu de mâncări şi iubitoriu de Dumnezeu.
Şi când ne postim trebuie să nu postim numai de bucate, ci mai vârtos să ne postim de réle; căci ne vătămăm sufletéşte, adecă de hule, de înjurături, de zavistii, de mânii, de urgii, de clevete, de pârăle ce aveţi obiciaiu ce vă pârâţi unul pre altul, ca să vă sărăciţi care lucru îl face numai singur diavolul, că el iaste vrăjmaş neamului omenesc; şi cine are acel obiciaiu de pâraşte pre fratele său, creştinul, pentru ca să‑l păgubească şi să‑l sărăcească, să se lase de acel lucru… Şi iată că vă poruncesc şi voao, preoţilor, cine ar veni la voi să se ispoveduiască şi va avea acel păcat al pârăi, de să va apuca acel om înaintea voastră, cu chezăşie bună, că nu va mai pârî pre nimeni, în viaţa lui, voi să faceţi ertăciune, dându‑i şi canon, apoi să se şi cuminece.
Al treilea lucru, trebuiaşte să facem milostenie. Ci acuma la acest cuvânt, puteţi să gândiţi întru inimile voastre şi să ziceţi: „dară noi suntem săraci şi nevoiaş şi cum vom putea să facem milosteniie, că n‑avem bani?” Milostenia iaste de multe féliuri, după cum scrie în Sfânta Evanghelie la 25 de capete a lui Mathei, stih 35: „Şi carele dintr‑acélea îţ va da îndemână, fă că acéia iaste milostenie”, adecă: „Flămând am fost şi Mi‑aţi dat de am mâncat, am fost însetoşat şi Mi‑aţi dat de am băut, strein am fost şi M‑aţi priimit, gol am fost şi M‑aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M‑aţi căutat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Şi afară dintr‑acéstia mai sunt şi alte féliuri de milostenii; că de vei îndemna pre cineva să facă vreun bine, milostenie iaste; de vei sfătui pre cineva la lucrurile céle sufleteşti, milostenie iaste; de vei îngâia inima vreunui scârbit cu cuvinte, milostenie iaste şi în scurte cuvinte, de vei da un pahar de apă réce cuiva, în numele lui Hristos, adevărat să ştii că nu‑ţi vei piiarde plata, după cum zice la al 9 cap a lui Marco. Iată dară că să pot face milosteniile şi fără bani”.
(Fragment din „Cuvânt de învăţătură la Duminica Lăsatului Sec de brânză”, preluare din vol. „Antim Ivireanul. Opere“, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 102‑104)