Evanghelia din Duminica a III‑a din Postul Sfintelor Paşti, începe cu cuvintele: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea, şi să‑Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34).
Înţelesul Evangheliei de astăzi îl vom putea pătrunde cu mai multă uşurinţă, dacă vom cunoaşte de la început atât locul, cât şi momentul când Mântuitorul Hristos a rostit această chemare.
Iată împrejurarea: Mântuitorul se găsea cu apostolii departe de Ierusalim, tocmai în Cezareea, un orăşel ridicat de curând de tetrarhul Filip, în apropiere de izvoarele Iordanului. Aici, vrând să cunoască ataşamentul apostolilor, şi profunzimea credinţei lor, îi întreabă: „Cine ziceţi voi că sunt Eu?” (Marcu 8, 29). Răspunsul îl dă Sf. Ap. Petru, în numele tuturor ca cel mai vârstnic: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” (Matei 16, 16).
Mântuitorul, după acest răspuns, îi sfătuie pe ucenicii Săi să nu destăinuie acest adevăr nimănui. Ba mai mult, Iisus Hristos le dezvăluie cu puterea Sa profetică, şi‑i încunoştiinţează despre umilinţele şi patimile, la care va fi supus în Ierusalimul necredincios şi plin de răutate, zicând: „Fiul Omului, trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8, 31).
Cu alte cuvinte, Mântuitorul le destăinuie Taina Răscumpărării. Pentru ca să vă înalţ pe voi, trebuie să mă cobor Eu, Fiul lui Dumnezeu; trebuie să Mă las pe Mine batjocorit, chinuit şi răstignit de oamenii păcătoşi, pentru ca astfel să şterg de pe sufletul vostru osânda cea grea, pe care v‑aţi atras‑o prin răzvrătirea şi neascultarea cea din rai.
Şi tot atunci, ca să ne încredinţeze cheia cu care descuiem cerul, Mântuitorul a pronunţat pentru toate veacurile şi pentru toţi oamenii, regula sau calea vieţii noastre creştine, în cuvintele Evangheliei de astăzi: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie”.
La primul contact cu aceste cuvinte, omul de rând se descumpăneşte, nu este de acord şi nu consimte, adică nu subscrie să se lepede de sine însuşi. Când aude aceste cuvinte, omul care nu cunoaşte pe Dumnezeu, rămâne pe gânduri şi se întreabă de ce i se pune o aşa mare condiţie în drumul spre Hristos!?
Cuvintele acestea, „să se lepede de sine, să‑şi ia crucea”, au un răsunet teribil sau straniu, în sufletul unui om străin de Biserică. Cea dintâi reacţie este o uşoară atitudine de revoltă, care‑l face să se întrebe: „dacă mă lepăd de mine însumi, atunci ce are să mai rămână din existenţa mea?” Acest „mine însumi” cuprinde toată fiinţa mea; în acest „mine însumi”, găsesc toată viaţa mea; de la acest „mine” nădăjduiesc mântuirea, soluţiile de viaţă şi tot de la el aştept fericirea mea; şi Tu, Doamne, să‑mi spui: „Leapădă‑te de tine însuţi!”.
Acestea sunt cele dintâi gânduri care roiesc în minte, la cea dintâi întâlnire cu cuvintele lui Iisus Hristos şi pentru aceasta ele ne înspăimântă la început sau aduc nedumerire. Dar aceasta nu‑i decât reacţia superficială, a eu-lui, a persoanei noastre; căci pătrunzându‑le şi cercetându‑le conştiinţa, constaţi şi descoperi ce limpede şi clar este adevărul Evangheliei arătat în această duminică.
În primul rând este firesc să ne întrebăm: cine este acest „mine însumi?” Spre surprinderea mea, la o cercetare atentă, cu mâna pe conştiinţă, constat şi descopăr că, „sunt o făptură cu foarte multe lipsuri, cu foarte multe deficienţe, sau chiar copleşit cu totul de păcate.“ Ca să mă pot cunoaşte, ca să mă pot descoperi mai bine, fireşte că trebuie să‑mi întreb conştiinţa şi să‑mi cercetez sufletul, ca într‑o oglindă, în care se vede tot.
Odată, pe când eram copil, intrând într‑o casă, am văzut o hartă frumoasă, atârnată de perete. Atras de culorile hărţii, m‑am îndreptat spre ea, dar ridicând, din curiozitate un colţ al ei, am văzut cu groază că, pe sub acea hartă, forfoteau încoace şi în colo, o sumedenie de insecte, păianjeni şi alte vietăţi respingătoare.
Acelaşi lucru se petrece şi cu conştiinţa noastră, dacă o aşezăm cu sinceritate în faţa lui Dumnezeu şi ridicăm de pe dânsa, muşamaua iluziilor, a fariseismului şi a egoismului. Conştiinţa ne arată că ne purtăm, ca nişte vrăjmaşi faţă de învăţătura Mântuitorului Hristos şi faţă de calea către mântuire.
„Văd în mădularele mele – spune Sf. Scriptură – o altă lege luptându‑se împotriva legii minţii mele şi făcându‑mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani, 7, 23‑24).
În făptura noastră, stăruie gândul satanic, care ne împinge la rău, deşi am făgăduit încă de la Sfânta Taină a Botezului să ne lepădăm, de satana şi de toată trufia lui. De multe ori se vede că nici o fibră din noi, nu vibrează cu adevărat, de dragostea lui Dumnezeu.
Faţă de mântuire, şi de eroismul moral creştin ce ni se cere în înfăptuirea acestui act, opunem o rezistenţă inexplicabilă şi nu răspundem cu graba cu care au răspuns apostolii la chemarea lui Iisus Hristos: „Care pe dată lăsând corabia şi pe tatăl lor au mers după El (Hristos)” (Matei 4, 22).
Şi analizându‑ne mai atent şi sincer ce constatăm? Spre regretul nostru, trebuie să mărturisim lista păcatelor pe care le înfăptuim: călcăm orânduielile Bisericii cu privire la posturi; pângărim sărbătorile creştine; lăsăm fără nici o remuşcare să hălăduiască în noi toată gama păcatului; întreţinem tot felul de legături neîngăduite cu vrăjmaşii credinţei noastre şi stăm cu braţele încrucişate faţă de toţi care batjocoresc Sfânta Cruce, Sfintele Taine, Sfânta Fecioară Maria, Preoţia, Duminica, Biserica etc.; închidem ochii în faţa dreptăţii răstignite şi a Adevărului evanghelic şi facem cu bună ştiinţă tot felul de abateri, fără să se cutremure în noi gândul că pângărim drumul pe care ni l‑am croit prin Botez şi că închidem astfel uşa şi calea care duc către Hristos.
Deci, lepădarea de sine, purtarea crucii proprii şi ataşamentul sau urmarea lui Hristos înseamnă înnobilarea noastră, restaurarea în fiecare din noi a omului nou, a creştinului adevărat.
Dacă Mântuitorul a suferit atât de mult pentru mântuirea noastră şi noi trebuie să arătăm un sacrificiu sau părtăşie la suferinţă, ca să dobândim îndurarea izbăvitoare, fiindcă: „Acei care sunt ai lui Hristos şi‑au răstignit trupul, împreună cu patimile şi cu poftele” (Galateni 5,24). Tot aşa cum: „De vreme ce vom pătimi împreună cu Domnul, ne vom proslăvi împreună cu Dânsul” (Rom. 8, 17).
Iată pentru ce ne cere Hristos, ca fiecare să‑şi ia crucea sa şi să‑I urmeze, deoarece fiecare dintre noi are crucea sa, crucea suferinţelor proprii, mai mici sau mai mari, pe care trebuie să şi‑o poarte.
A lua crucea fiecare dintre noi, înseamnă a suferi, a răstigni în noi pe omul cel vechi, pe omul păcatului, a trezi şi a cultiva în noi un eroism moral‑creştin, un sacrificiu sfânt şi tranşant, care să măture din fiinţa noastră toate relele, tot egoismul şi toate deprinderile rele.
A te „lepăda de sine, a‑ţi lua crucea şi a urma lui Hristos”, înseamnă a restabili în tine credinţa ortodoxă a strămoşilor tăi, a lupta împotriva puterilor lăuntrice, care frânează năzuinţele noastre spre bine.
A te „lepăda de sine, a‑ţi lua crucea şi a urma lui Hristos”, înseamnă să fii mădular viu al Bisericii şi să lupţi împotriva valului de păgânătate, care s‑a întins şi apasă greu sufletul obştii creştine: înseamnă să te dezbraci de omul cel vechi al păcatului de până ieri, aşa precum te‑ai dezbrăcat de o haină veche, zdrenţuroasă şi murdară.
În împrejurările actuale, a „te lepăda de sine, a‑ţi lua crucea şi a-L urma pe Hristos”, înseamnă paşi hotărâţi de eroism creştin, mărturisind pe Hristos în lume, cu toată fiinţa şi cu toată puterea, încât să se cutremure, nu numai cei nepăsători şi leneşi, ci chiar şi păgânii care defaimă pe Dumnezeu.
„Drept aceea omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, pofta cea rea, lăcomia… pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării”… „deci lepădaţi: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea şi cuvântul de ruşine din gura voastră…” (Colos. 3, 5‑6 şi 8).
„Îngăduiţi‑vă unii pe alţii şi iertând unii altora,… şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre” – Amin. (Colos. 3, 13-15).
Pr. GHEORGHE BURUIANĂ, misionar protopopesc,
Preluare din „Călăuză Ortodoxă“, an I (1990), nr. 2, p. 2