ÎMBISERICIRE! Iată un cuvânt desprins din „limba vechilor cazanii”, un cuvânt care astăzi trezeşte amintiri despre bunicii noştri dragi, despre vremurile în care bucuria şi emoţia participării la viaţa liturgică marcau cele mai puternice trăiri în inima copiilor. Aduşi de părinţii şi bunicii evlavioşi, copiii descopereau Biserica drept spaţiul sacru al formării morale şi duhovniceşti, loc ce impunea respect, evlavie, smerenie, asigurând comuniunea între cer şi pământ.
Astăzi parcă s‑a uitat acest frumos cuvânt; parcă sensul de introducere în rândul credincioşilor, numărare printre credincioşi se diluează în justificări şi scuze nesăbuite; parcă, deşi suntem botezaţi în numele Domnului, trebuie să ne îmbisericim zilnic gândurile şi trăirile, să le aducem la ordine, să le întoarcem în vatra firii de Dumnezeu sădite cu iubire şi preţuire deosebită. Ce s‑a întâmplat cu noi? Unde ne‑am rătăcit? Spre ce ne îndreptăm? Dar cu copiii noştri ce vrem să facem? Ce vrem să „scoatem“ din ei? Ce modele le oferim? Cine‑i mai ia de mână să le îndrepte paşii spre Sfintele Altare? Unde sunt bunicii care au inspirat poveştile? Unde sunt părinţii jerfelnici, care nasc copii iubitori de limbă, neam şi ţară, de Dumnezeu şi de aproapele?…
Tristeţea unor astfel de cugetări reclamă o schimbare, cere o soluţie pentru disoluţia socială, cheamă şi recheamă omul la primenire sufletească. Dascălii simt absenţa părinţilor de pe scena educaţiei propriilor copii, copiii simt absenţa comunicării cu propii părinţi, comunicarea se rupe şi problemele se adâncesc. Aici intervine rolul providenţial al orei de Religie din orarul elevilor. Ea valorizează fiecare persoană, îi descoperă preţul: pentru fiecare, Hristos a îndurat moartea, pentru fiecare suflet Hristos a înviat! Iată deci cât de valoroşi suntem!
Alături de preotul paroh, profesorul de Religie caută sau este dator să caute soluţii la toate provocările amintite. Când la această misiune se aliază părinţii, profesorii diriginţi, celelalte cadre didactice şi alte rude ale elevilor, aceştia sunt candidaţi la reuşită în viaţă, la fericire şi frumuseţe, la onoarea de om care îşi înfrumuseţează şi sfinţeşte propria viaţă, dar şi pe cea a aproapelui. Aş îndrăzni să propun câteva modalităţi practice de îmbisericire a elevilor noştri, de aducere a acestora în corabia mântuitoare a Bisericii, aşa cum le‑am descoperit şi aplicat în activitatea de dascăl de Religie.
Lecturile duhovniceşti oferite elevilor de la cele mai fragede vârste, le deschid acestora un univers minunat. Fie că vorbim de o lectură biblică, de „Vieţile Sfinţilor“, de pilde şi poveşti cu conţinut religios, toate au menirea de a apropia sufleteşte de Izvorul Înţelepciunii, de a dezvolta dorinţa de cunoaştere, de a descoperi soluţii la diverse probleme ale vieţii, dar şi noi şi noi înălţimi de sens, răpindu‑i‑se sufletul şi mintea de Izvorâtorul acestor frumuseţi. Astfel copiii şi tinerii descoperă noi şi autentice modele, refuzând superficialitatea şi căutând sensul deplin al propriei existenţe. Biserica este redescoperită de ei din dorinţa de a‑şi găsi eroii, modelele despre care au citit, intră în spaţiul şi timpul liturgic primind mai mult decât caută, primind plinătatea harului divin.
Participarea la Sfintele Taine ale 
Spovedaniei şi Împărtăşaniei descoperă sufletului de copil dragostea de bine, frumos şi adevăr, sădindu‑i acolo valori ce constituie crezul acestui neam, pentru ca apoi să se unească ontologic cu Cel ce este Însuşi Izvorul Binelui, Frumosului şi al Adevărului. Curăţindu‑se de povara păcatelor şi împăcându‑şi sufletul şi conştiinţa cu Dumnezeu, copilul descoperă un Dumnezeu Bun şi Iubitor, care‑l aşteaptă la Sine ca un Tată milos, gata oricând să‑l strângă la pietul Său. Venind la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, elevii noştri se îmbisericesc pe deplin!
Aici i se revelează în chip plenar taine la care nu ar fi avut acces de acasă sau din faţa televizorului/calculatorului. O stare de bucurie învăluie sufletul copiilor, şoptindu‑le tainic că nu sunt singuri, că orice problemă poate fi depăşită, că Dumnezeu este întărirea, scăparea şi izbăvitorul omului. Aici „puiul de om“ descoperă că dreapta credinţă a neamului în care s‑a născut este una a bucuriei, a nădejdii, a dragostei, a vieţii dusă în şi cu Hristos. Astfel i se formează capacitatea de a discerne adevărul de minciună, moda nimicitoare a depresiei, răzvrătirii sau suicidului de frumuseţea vieţii autentic creştine. Întărindu‑se în credinţă prin Sfânta Împărtăşanie, elevii noştri descoperă „apa cea vie” de care nu vor mai înseta în veci, refuzând orice fel de surogate pentru întâlnirea cu Hristos Domnul.
Astfel, participarea la sfintele slujbe va deveni ceva firesc, va fi expresia manifestării libere a sufletului ce‑şi caută Creatorul, a cunoaşterii ridicate din confuzie şi întuneric, a omului trăitor, până mai ieri, la nivelul necuvântătoarelor, dar înălţat la lumină de Cel ce a zis: Eu sunt Lumina lumii! Zidit cu aspiraţia spre viaţa veşnică, omul simte că doar alături de Hristos se regăseşte pe sine. Născându‑se, crescând, răstignindu‑se şi apoi înviind odată cu Domnul, nu se poate ca în om să nu se aprindă scânteia divină pusă acolo de la începuturi, astfel încât, încă de copil, omul îşi descoperă menirea în viaţa aceasta, dar şi‑n cea viitoare.
Pelerinajele alături de preotul lor duhovnic, de colegi, de cadrele didactice, de părinţi sunt o minunată modalitate de aducere a copiilor în corabia mântuitoare a Bisericii. Participând la pelerinajele legate de hramurile locurilor sfinte, a sărbătorii sfinţilor ocrotitori, a Floriilor sau cu alte binecuvântate ocazii, copiii se întăresc văzând credinţa mai tare a altora, se întăresc în răbdare văzând răbdarea altora, se înnoiesc prin rugăciunea fierbinte a altora şi a tuturor. Pelerinajele devin prilej de împrospătare a vieţii spirituale şi de întărire a credinţei. Mergând în căutarea sfinţeniei, copiii se sfinţesc, se înalţă, încep să caute, să devină fermentul activ din familie, atrăgând la Hristos pe toţi cei ce‑i cunosc şi iubesc.
Convorbirile duhovniceşti cu preotul duhovnic şi primirea binecuvântării sunt momente ce trezesc la viaţă sufletul întunecat sau derutat de ispitele acestei lumi. Căutându‑şi duhovnicul pentru sfaturi sau pentru răspunsuri la diferite probleme întâlnite în viaţa de zi cu zi, copiii/tinerii îşi refac echilibrul interior, sunt sprijiniţi precum vlăstarele în căutarea luminii. Prezenţa activă a preotului duhovnic în viaţa lor devine vitală, binecuvântarea Domnului primită de la acesta asigură stabilitatea şi puterea de a trece încrezători prin grijile şi greutăţile pe care le întâmpină. Fie că părinţii sunt la muncă în străinătate, fie că unul din părinţi este decedat, fie că sărăcia, bolile sau alte necazuri îi pleacă la pământ, fie bat la uşă examene importante şi grele, în toate aceste cazuri binecuvântarea Domnului, prin preotul duhovnic, face mari minuni!
Participarea preotului duhovnic la orele de Religie, dirigenţie, Istorie, la deschiderea anului şcolar şi ori de câte ori copiii îşi doresc întâlniri cu „părintele nostru” este o nouă modalitate de aducere a copiiilor în Biserică. Fie că este ora de Religie, de Istorie, dirigenţie, Limba Română sau altă disciplină, tinerii Îl descoperă pe Dumnezeu în toate ştiinţele, află că adevărata credinţă nu poate fi decât în armonie perfectă cu adevărata ştiinţă, că Dumnezeu Se revelează şi comunică omului prin diverse mijloace, rezonând cu sufletul fiecăruia şi pe înţelesul fiecăruia. De neconceput ar fi ca un dascăl să se prezinte în faţa copiilor ca un univers închis, reducând totul la ceea ce vede sau cum vede el, retezând zborul spre înalt al propriilor învăţăcei. Ca oameni ce umplu lumea cu lumina învăţăturii lor, cadrele didactice cheamă preotul în şcoală, completând astfel mesajul ce vine spre copii, făcându‑l esenţial, plin de duh şi de adevăr.
Activităţile derulate în cadrul Programului naţional catehetic „Hristos împărtăşit copiilor” este de o esenţială importanţă pentru îmbisericirea copiilor noştri. Aşa cum şi titlul programului arată, cel mai frumos Hristos Domnul Se împărtăşeşte copiilor. În inima lor curată se aşterne dragostea de limbă, neam şi ţară, de Dumnezeu şi de aproapele, de tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, făcându‑l să exclame fericit: „ce bine că m‑am născut român şi creştin ortodox!” Prin dăruirea lor, preotul şi profesorul de religie contribuie esenţial la formarea moral‑religioasă a copiilor, oferindu‑le cât mai variate, atrăgătoare şi ziditoare activităţi catehetice. Astfel Biserica va câştiga noi mărturisitori, iar neamul românesc va dobândi noi speranţe de însănătoşire a sa, ridicându‑l la vrednicia înaintaşilor sfinţi pe care i‑a avut.
Activităţile gospodăreşti în biserica parohială aduc multă bucurie copiilor, părinţilor, preoţilor şi comunităţii întregi. Ştergerea icoanelor, pregătirea sfeşnicelor, împodobirea cu flori a bisericii, tăierea şi ambalarea bucăţilor de pască în vederea sfinţirii şi multe alte activităţi potrivite copiilor sunt tot atâtea modalităţi de responsabilizare a lor, de valorizare şi preţuire a unei jertfe bine‑primite de Domnul. Împodobirea bradului de Crăciun în biserica parohială poate deveni o frumoasă tradiţie în orice biserică, aşa cum se întâmplă în parohia noastră, „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Brăila. Nu se poate spune în cuvinte bucuria ce inundă inimile tuturor participanţilor, fie mici, fie mari. Fiecare glob aşezat cu emoţie şi grijă în brad, fiecare colind cântat cu bucurie nu fac decât să te întoarcă la candoarea copilăriei, a vârstei pe care Însuşi Domnul o cere de la noi toţi: puritatea pruncilor.
Cu o astfel de implicare în viaţa bisericii, a pregătirii pentru marile praznice, nu se poate ca o biserică să rămână vreodată fără de colindători. Odată ce elevii s‑au implicat în activităţi precum cele enumerate anterior, chemarea lor ca vestitori ai Naşterii Domnului este una firească, deci mult aşteptată de toţi: copii, părinţi cadre didactice, preot paroh, comunitatea de credincioşi. Serbările aduc bucuria copilăriei, vin în prelungirea sfintei Liturghii, continuând mesajul Iubirii nepreţuite a lui Dumnezeu faţă de om. Hristos, Cel ce Se jertfeşte pe Sfânta Masă, face din colinda copiilor un Crăciun fericit şi nesfârşit în inimile tuturor ce ascultă şi apreciază strădania celor mici.
Aşa cum admirabil spune părintele Dumitru Stăniloae, omul trebuie să fie o pâine spirituală pentru alţii. Păstrarea echilibrului între meditaţia la propria devenire şi dăruirea de sine înalţă omul din micimea acestei lumi, făcându‑l izvor de bunătate, blândeţe şi dragoste. Participând activ la activităţi precum cele amintite, tânărul sau copilul îşi umple golul din suflet cu bogăţie mare: se oferă pe sine ca pâine spirituală, dar învaţă să şi primească cu bucurie pe cei ce i se oferă ca pâine spirituală. Hrănindu‑se spiritual din hrana ce i‑o descoperă dascălul său, copilul se va hrăni şi el spiritual hrănind pe altul. Bucuria ce o dobândeşte astfel îl înalţă şi îl deschide către aproapele, văzându‑l ca ajutor şi împreună‑ziditor la mântuirea lui.
Având pe Dumnezeu ca Lumină, atât preotul, cât şi profesorul, atât copilul, cât şi părintele lui, se transformă în biserici vii, se descoperă ca fiinţe minunate, având un Tată Minunat. O educaţie creştinească devine astfel soluţia la haosul contemporan, descoperind atât profesorului, cât şi copilului, că este singura creatură chemată la viaţă fericită, în veşnică comuniune cu Dumnezeu.
Să mergem către Iisus din adâncurile inimii! – spune părintele Stăniloae. Aşa vom deveni valoroşi, vom transmite valoare şi vom primi în dar valori nestemate, atât prin copiii noştri, cât şi prin toţi cei pe care i‑am întâlnit şi în viaţa cărora am adus lumină.
Prof. de Religie Asimina Negulescu,
Şc. Gimnazială „Ion Băncilă”,
Brăila