„Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându‑se la el, se bucură şi oamenii şi Dumnezeu.” (Sf. Ioan Gură de Aur)
Educaţia este una dintre cele mai importante şi mai frumoase responsabilităţi pe care fiecare generaţie trebuie să şi‑o asume. Acest lucru nu este întotdeauna uşor de îndeplinit întrucât fiecare perioadă istorică are propriile ei aspiraţii, provocări şi exigenţe. Ca parte integrantă a educaţiei, disciplina Religie găseşte permanent modalităţi pentru împlinirea aspiraţiilor şi pentru oferirea de răspunsuri la exigenţele actuale.
Predarea şi învăţarea Religiei în şcoală este, fără îndoială, un proces complex care angajează într‑un dialog al sufletelor profesorul de Religie şi elevii săi şi în care calitatea actului educaţional se împleteşte într‑un mod armonios şi firesc cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Prin acest proces didactic fiecare elev este ajutat să se integreze activ într‑o societate bazată tot mai mult pe cunoaştere, şi mai ales să‑şi formeze personalitatea în concordanţă cu valorile creştine.
Astfel, este recunoscută atât necesitatea formării unor specialişti bine documentaţi, dar în acelaşi timp, şi a unor persoane capabile să se adapteze eficient la solicitările crescânde ale societăţii actuale. Acest lucru însă este posibil numai dacă profesorul, considerat deseori factorul cel mai important al educaţiei religioase, reuşeşte şi el să cultive în sufletele învăţăceilor săi virtuţile creştine şi face, prin strădania sa de zi cu zi, ca ora de Religie să corespundă neîncetat exigenţelor Învăţătorului dumnezeiesc, Hristos.
În acelaşi timp, pentru buna reuşită a educaţiei religioase e nevoie ca profesorul de Religie să corespundă şi cerinţelor unui învăţământ religios modern. El trebuie să ţină cont de recentele transformări aduse de reforma învăţământului în România: elevului i se cere să îşi dezvolte un spirit activ, să gândească creativ, să accepte punctele de vedere diferite şi să îşi schimbe rolul în procesul de predare – învăţare (să participe activ la propria învăţare şi să devină partener în derularea actului didactic). Predarea conţinuturilor trebuie să se facă astfel încât învăţarea elevilor să nu fie una mecanică, ci elevii să poată reflecta asupra noţiunilor însuşite, să le aplice în viaţa de zi cu zi. Însă ceea ce trebuie să încununeze metoda de predare în învăţământul religios este metoda iubirii, pe care profesorul trebuie să o aibă mereu la îndemână şi să o lase să pătrundă în sufletul elevilor săi.
De aceea, acum, poate mai mult ca oricând, i se cere profesorului de Religie să fie un cadru didactic cu o excelentă pregătire metodică şi ştiinţifică în disciplina pe care o predă şi să poată promova oricând în cadrul orei un dialog cu celelalte discipline de studiu. Aceasta se poate realiza printr‑o permanentă preocupare de propria formare profesională, dar în acelaşi timp şi mai presus de toate, prin chemarea ajutorului şi a binecuvântării lui Dumnezeu în tot ceea ce face, aşa cum sublinia Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian: „această lucrare grea nu se poate face de la o zi la alta fără invocarea ajutorului lui Dumnezeu şi fără multă pasiune”.
Profesorul de Religie trebuie să fie atent să nu se focalizeze exclusiv pe propria sa formare academică, ci să se preocupe şi de propria formare duhovnicească. Aceasta a fost o prioritate a profesorului indiferent de exigenţele în schimbare ale lumii în care trăieşte, pentru că aşa cum spunea Mitropolitul Antonie de Suroj: „nu puteţi duce pe cineva acolo unde voi nu aţi fost. Dacă nu ai parcurs drumul respectiv nu poţi conduce pe altcineva pe acel drum. Ghid poate fi acela care a parcurs drumul”.
Măsura în care exigenţele învăţământului religios de astăzi au fost îndeplinite, nu se exprimă doar prin cantitatea de cunoştinţe acumulate, ci mai ales prin impactul formativ asupra elevului. Munca profesorului de Religie este o continuă dăruire, o continuă jertfă, pentru că implicarea lui nu se opreşte strict la ora de Religie, ci ea continuă dincolo de catedră. Astfel, mulţi elevi în urma orei de Religie au dobândit deprinderea de a merge la sfintele slujbe, alţii au un duhovnic cu care ţin legătura, iar unii chiar fac parte din corul bisericii. La aceastea se adaugă numeroasele activităţi extraşcolare organizate de profesorii de Religie: pelerinaje la mănăstirile din eparhia noastră, activităţi culturale, serbări religioase, acţiuni caritabile, implicarea în proiecte misionar‑filantropice etc.
Învăţământul religios modern cere de la toţi participanţii actului educaţional un suflet deschis spre primirea adevărurilor de credinţă, iar de la profesor în mod special credinţă, iubire şi înţelegere pentru toţi cei care îl înconjoară în procesul instructiv ‑ educativ, dar şi o metodă pedagogică bine pusă la punct şi o pregătire temeinică. Toate acestea vor asigura împlinirea finalităţii educaţiei religioase care, aşa cum Preafericitul Părinte Patriarh Daniel aprecia, „vizează modelarea copilului şi a tânărului într‑un om credincios, iubitor de Hristos şi de Biserică, capabil de dialog şi cooperare în familie şi societate”.
Prof. de Religie Gabriela Caragaţă,
Şc. Gimnazială „Fănuş Neagu” ‑ Brăila