Sergiu Dumitrescu se simţea în ultima lui vreme un om împlinit, împăcat nu cu semenii, ci cu el însuşi. Este rar să răspunzi la întrebarea „ce‑ţi mai doreşti de la viaţă?“: „nu‑mi mai doresc nimic în plus, vreau doar să nu mi se ia din ceea ce am…“. Este rar, dar nu şi pentru un artist adevărat, pentru un creator care, şi înainte, şi după anul fatidic ’89 s‑a căutat cu obstinaţie pe el însuşi, dăruind fără rezerve pietrei, lemnului, pânzei întinse pe şevalet adevărurile, căutările, speranţele, amăgirile şi dilemele sale existenţiale. Este rar, dar nu surprinzător, pentru că el Îl găsise de tânăr, de foarte tânăr, pe Dumnezeu, se consideră parte însemnată cu har din Creaţie, dator să o releve, să o lumineze, să‑i ridice pe piedestal, ofrandele.
Când îl evoci pe Sergiu Dumitrescu, spui „frust“, spui „simplu“, spui „robust“ sau „trainic“, „adevărat“ sau „limpede“, „dintr‑o bucată“, „de un crez“, „de un ţel“, dar vorbeşti, imediat de lucrările sale, despre delicateţe, emoţie, dragoste, fragilitate, fior şi tandreţe.
Nu pot, ca prieten, să‑mi ţin lacrima în amintire, nu îmi vine să cred că a plecat, că ultimul fir de nisip din clepsidra sa s‑a adăugat veşniciei. Părea indestructibil, părea o forţă a naturii; lângă el te simţeai în siguranţă, era protector şi statornic.
A adormit Sergiu, dar somnul său e vegheat frumos de cei care i‑au fost aproape. Lacrima sa s‑a strecurat din colivia de aramă şi e acum sarea pământului. Un peşte s‑a desfăcut din plasa de sârmă ghimpată, alunecând spre izvoarele pure ale credinţei, Treimea şi‑a luat zborul, naiadele din lemn de nuc şi cireş au luat calea poeziei, licorna, icarul, pasărea înspinată şi cea înlănţuită zboară acum în eternitate, iertate sunt toate păcatele lumii…
Veghează, de acolo de Sus, în sala de expoziţie a Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos, în sala care îi poartă numele, prin grija marelui şi bunului său prieten, Părintele Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos, veghează un Iisus minunat închipuit, adormit întru Înviere, întru lumină şi bunătate.
Drum bun şi ţie, Sergiule, cinste Celor şi Celui care te‑au ajutat să te desprinzi frumos după moarte, la începutul dăinuirii tale.
Ai desenat nenumărate „semne ale clipei“, tot atâtea simboluri în fier, în lemn şi în piatră, ai fost tu însuţi un „semn“ al geniului acestui popor, o „clipă“ de neuitare…
Radu Macovei