Portret, în miniatură

12 martie, Anul Domnului 2016, a fost  ziua când părintele Gheorghe Buruiană a fost chemat la ceruri, la vârsta patriarhală de aproape 94 de ani. În misiunea de „trezire a sufletelor” la Hristos, împlinită timp de peste şapte decenii, părintele Gheorghe Buruiană a făcut din Adevăr călăuza şi măsura tuturor faptelor bune, aşa cum îi stă bine unui „Apostol al Binelui”.

S‑a născut în comuna Corni, judeţul Covurlui (azi Galaţi), la 7 aprilie 1922, ca fiu al preotului Gheorghe V. Buruiană şi al prezbiterei Ana, bunicul său fiind tot preot. După şcoala primară din sat a urmat cursurile Seminarului Teologic „Sfântul Apostol Andrei” din Galaţi. Pentru mai multă cunoaştere de Dumnezeu şi de semeni, între 1940‑1944 s‑a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A fost licenţiat în anul de răscruce 1944, avându‑l coleg de clasă pe blândul şi fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist.

La vârsta de 23 de ani, proaspătul teolog‑absolvent cerea Ministerului Cultelor şi Marelui Stat Major  „dispensă de vârstă”, pentru a deveni slujitor al lui Hristos. După obişnuita cercetare, „a fost găsit curat cu sufletul şi inima, ca atare, vrednic” de a primi Sfânta Taină a Preoţiei. În 18 no­iembrie 1945, tânărul Gheorghe Gh. Buruiană – în at­mosfera  sfinţitoare a Catedralei Patriarhale din Bucureşti – a fost hirotonit întru diacon pe seama Catedralei „Sfântul Nicoale” din Tulcea. Slujba hirotoniei a fost săvârşită de Episcopul‑vicar patriarhal Antim Nica,  din încredinţarea Episcopului Cosma Petrovici al Dunării de Jos.

În 12 ianuarie 1946, la cererea creştinilor din Parohia Jariştea I, judeţul Putna, raionul Focşani, adresată Ministerului Cultelor, tânărul diacon Gheorghe Gh. Buruiană este trimis ca slujitor la biserica din acea comunitate vrânceană.  Potrivit jurnalului de hirotonie, după o „diaconie vrednică de laudă, timp în care s‑a ţinut de doctrina ortodoxă”, diaconul Gheorghe Buruiană este hirotonit ca preot pe seama acestei parohii la data de 27 noiembrie 1946.  A slujit la Jariştea până în 1 decembrie 1958, când a primit „Cartea canonică” de la Episcopul Antim Angelescu al Buzăului şi Vrancei, pentru a se transfera în Eparhia Dunării de Jos. În 8 octombrie 1957, înainte de a ajunge preot slujitor la biserica „Sfinţii Împăraţi” din oraşul Galaţi, primea rangul de iconom, cu dreptul de a purta „bederniţa, pentru  a păşi el şi mai mult în calea virtuţii şi a învăţăturii şi să fie pildă celorlalţi fraţi şi tuturor oamenilor”. Actul poartă semnătura Episcopului Antim Angelescu al Buzăului.

Vecernia misionară în „epoca de aur”

În perioada ateistă, ca preot cu mare râvnă misionară la biserica „Sfinţii Împăraţi”, părintele Gheorghe Buruiană a propovăduit cuvântul Evangheliei de la Altar, dar a şi scris mult, fiind unul dintre redactorii periodicului „Îndru­mă­tor bisericesc, misionar şi patriotic”, editat de Eparhia Dunării de Jos înainte de 1989. Într‑una dintre însemnările sale consemnează despre „Lucrarea misionară în cadrul vecerniei”, relatare care se dovedeşte a fi, astăzi, un fel de jurnal de catehizare a creştinilor în plină „epocă de aur”. „Am pus început vecerniilor cu program misionar în 1975, în cadrul Parohiei «Sfinţii Împăraţi», program încredinţat nouă de autoritatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar în Eparhia Dunării de Jos de Înaltpreasfinţitul Antim Nica”, preciza părintele Gh. Buruiană, în numărul din 1986 al „Îndrumătorului…”. Amintitul program de catehizare era o cale prin care se încerca înlăturarea „abordărilor rigide şi greoaie”, scolastice, care fie nu ajungeau la inima creştinilor ce îndrăzneau să treacă pragul Bisericii lui Hristos, fie nu erau pe înţelesul lor.

În 1 iunie 1994, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Casian al Dunării de Jos, părintele Gheorghe Buruiană se transferă de la Biserica „Sfinţii Împăraţi” la noua Parohie „Sfântul Mc. Dimitrie” din cartierul „Avia­ţie”, multă vreme denumit „cartierul fără preot”. A ieşit la pensie la 1 februarie 2006, dar a slujit cu aceeaşi râvnă la Sfântul Altar până în anii din urmă, alături de părintele paroh Mihai Meluţă Lupu şi părintele Gelu Aron, ambii cu ascultări administrative în cadrul Centrului Eparhial al Dunării de Jos. În legătură cu prestaţia de excepţie a părintelui Gh. Buruiană la această nouă parohie, părintele paroh Meluţă Lupu arăta: „Imediat după evenimentele din 1989, în  Micro 39 B ‑  «cartierul fără preot», în nou‑înfiinţata Parohie «Sfântul Dimitrie», părintele Gheorghe Buruiană şi‑a asumat rolul unui preot misionar, care a trebuit să ia totul de la capăt, pentru a catehiza credincioşii din această parte a oraşului, oameni strămutaţi din valea oraşului, în urma sistematizării municipiului Galaţi. Părintele a îmbinat într‑un mod armonios, propovăduirea cuvântului lui Hristos cu fapta bună şi milostivă. Implicarea sa a fost totală în ceea ce priveşte slujirea liturgică. Predica, exegeza sa  întotdeauna erau argumentate cu texte din Sfânta Scriptură, pe baza învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, pe care le cunoştea foarte bine. Şi‑a iubit credincioşii încredinţaţi spre păstorire şi, la rândul său, a fost iubit de ei şi a rămas în amintirea lor”.

Preotul trebuie să se bazeze  pe apostolatul mirenilor

Părintele Gheorghe Buruiană este şi „naşul” periodi­cului „Călăuză Ortodoxă” al Eparhiei Dunării de Jos, în care a şi publicat o vreme, după 1990. Vreme de cinci ani a susţinut rubrica „Tabletă pentru suflet”, în cotidianul gălăţean „Viaţa liberă”. Într‑o perioadă grea a vieţii noastre, cuvântul părintelui Gheorghe a fost, pentru creştinii‑cititori ai acestor două organe ale mass‑media scrisă gălăţeană precum balsamul preparat din cea mai bună „buruiană de leac”. Era un călăuzitor de suflete care îmblânzea cuvintele cu o elocinţă uimitoare, cu o argumentaţie fără dantelării. Vocea sa uşor metalizată ridica oamenii din „moartea indiferenţei” la viaţă reală şi adânc înrădăcinată în Hristos. Ancorat permanent în realitatea imediată şi privind totul din perspectivă filocalică,  părintele observa: „astăzi ne confruntăm cu un analfabetism al credincioşilor, în general, de care nu scapă nicio perioadă istorică; în egală măsură, există chiar şi un analfabetism al teologilor… Chiar cu diplomă fiind, în tinereţe eşti destul de inabil ca să deschizi în sufletul tău şi, mai apoi, în cel al creştinului, o oază de lumină”.

Deşi în plină epocă ateistă, sfinţia sa considera că aria pastoraţiei trebuie să depăşească graniţele slujirii liturgice; prin membrii comunităţii, preotul trebuie să iasă în afara zidurilor Bisericii şi „să coboare în complexul vieţii cotidiene. Preotul, de unul singur, nu poate duce toată munca misionară, nu poate răzbate peste tot. Sunt situaţii unde membrii consiliilor şi comitetelor parohiale pot pre­lungi slujirea  de la Altarul lui Hristos,  la altarul inimilor celor singuri, bolnavi sau neajutoraţi. Numai bazându‑se pe «apostolatul mirenilor», preotul se face «tuturor toate», pentru a‑i conduce pe creştini la desăvârşirea cerească”. Tot el îi îndruma, din experienţa sa pastorală uriaşă, pe mai‑tinerii preoţi, de care se simţea atât de legat şi pe care îi sfătuia adesea: „În lucrarea misionară ne trebuie mult calm şi multă stăpânire de sine. Rezultatele nu se văd imediat; de aceea, trebuie să fim înarmaţi cu multă perseverenţă şi stăruinţă. Răbdarea are valoare hotărâtoare în reuşită, ba încă valoare de imperativ; rabdă, stăruie, aşteaptă, fii încrezător în împlinirea lucrării misionare. Răbdarea, calmul şi tactul sunt dovezile după care suntem recunoscuţi sau identificaţi de credincioşi, ca adevăraţi păstori, potrivit îndemnului Sfântului Apostol Pavel: «Dovezile mele de apostolat s‑au săvârşit în mijlocul vostru, întru toată răbdarea» (II Corinteni 12, 12).”

Acesta a fost părintele Gheorghe Buruiană şi aşa rămâne în inimile noastre rugătoare pentru el, către Domnul, Care să îl primească în ceata preoţilor ce au bine‑slujit Lui şi oamenilor, aici, pe pământ.

Dumnezeu să îl odihnească cu drepţii!

Maria Stanciu