S.O.S.! Cine ne aude?
Biserica este un refugiu, o oază pe care nu mulţi au descoperit‑o, din păcate. Există preoţi extraordinari, cărora chiar le pasă de durerea celor din jur şi au mereu un sfat cu care să ajute. Cunosc multe exemple. Încă din copilărie, iubeam să merg la biserică, deși era departe de casă, doar ca să‑l pot auzi pe părintele nostru predicând. Când am învăţat să scriu, îmi luam şi notiţe, idei de‑ale sfinţiei sale sau poate sfaturile nelipsite din înţelepciunea Sfântului Ioan Gură de Aur. El era modelul meu. Simţeam viaţa astfel în acea biserică!
Tinerii trebuie învăţaţi să iubească, să asculte şi să se exprime în momentele oportune, să se confeseze lui Dumnezeu, pentru că doar El va avea întotdeauna timp să ne audă problemele. Eu una voi încerca să trimit în fiecare seară scrisori imaginare către ceruri, aşteptând neîncetat răspunsurile sub forma unor zâmbete sincere… sau poate a unor îmbrăţişări, dacă nu cer prea mult….
Maria Ilie, clasa a IX‑a B,
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”
Nu mai criticaţi!
V‑aş ruga din tot sufletul: nu mai jigniţi pe nimeni, nu mai criticaţi, pentru că aceste lucruri chiar dacă vouă poate nu vă fac rău, altora le fac! V‑aţi gândit vreodată cum este să realizezi că poate ceilalţi au dreptate şi tu eşti un nimeni? Uneori am senzaţia că poate este adevărat tot ce spun ceilalţi… pentru că până la urmă nu au şi ei remuşcări, nu se simt prost atunci când fac o nedreptate. Eu, când greşesc ceva, nu pot dormi noaptea până când nu repar acel lucru; inima îmi bate mai să‑mi sară din piept şi îmi doresc din tot sufletul ca acea persoană căreia i‑am greşit să mă ierte.
Chiar dacă nu pare, aceste lucruri mă afectează şi nu ştiu ce să mai fac ca să nu mă mai bântuie atâta timp.
De aceea vă mai rog încă odată: reglementaţi‑vă comportamentul, renunţaţi la toate cuvintele acelea care pot răni pe cineva, de parcă i‑aţi săgeta drept în mijloc inima!
Aş dori să pot face ceva pentru că sunt sigură că nu numai eu sufăr. Poate există persoane care suferă mult mai mult din pricina acestor vorbe…
De ce trebuie să ne criticăm unii pe alţii? Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni; singurul Care are acest drept este Dumnezeu!
Opriţi‑vă odată din criticat, pentru că nu ajută cu nimic! Am o întrebare: voi chiar vă simţiţi bine atunci când un om suferă?
Andreea Gheorghiţă, clasa a VIII‑a,
Şcoala Gimnazială „Miron Costin” ‑ Galaţi
Adolescenţa – problema mea, problema noastră
În perioada adolescenţei, stilurile se schimbă foarte des. Astfel unii decid că se potrivesc mai bine genului rock, pop sau hip‑hop. Alţii aleg să se îmbrace fie numai în culori închise, pentru a‑şi imita „idolii“ în muzică, fie în culori deschise, iar cei din familii destul de bogate, să poarte numai haine de firmă. Tot de la această vârstă, fetele aleg să‑şi înfrumuseţeze corpul prin machiaj sau cu o nouă manichiură, sau, cele mai îndrăzneţe, optează pentru o nouă coafură în culorile curcubeului. Însă niciunul din noi nu observăm că deja suntem foarte frumoşi, mulţumită lui Dumnezeu.
Domnul nostru Iisus Hristos are grijă atât de mult de noi, ne ţine sănătoşi, ne dă înţelepciune, ne dă minte să învăţăm, putere de muncă. Iar noi, ce‑I dăm în schimb? Mai multe păcate! Aceasta este mulţumirea noastră faţă de El pentru că ne are zi şi noapte în pază? Chiar dacă nu ne dă mereu ce dorim, ne dă ce avem nevoie, pentru că numai El ştie cu adevărat ce e bine pentru noi.
Dacă fiecare adolescent ar analiza întâi încercările la care este pus înainte să acţioneze din impuls, ar vedea că această perioadă din viaţa lui nu este una doar a suferinţei şi nedreptăţilor, ci una prin care ne definitivăm ca viitori adulţi, în urma căreia avem numai de câştigat.
Mihaela Kemeri, clasa a VII‑a,
Şcoala Gimnazială „Miron Costin” ‑ Galaţi
Ce voi face cu viaţa mea?
Viaţa este un dar preţios, pe care fiecare dintre noi îl primeşte la naştere. Întotdeauna mi‑a plăcut să cred că atunci când ne naştem, Dumnezeu ne întinde mâna şi, printr‑o simplă suflare divină ne scrie viaţa într‑o carte, o carte pe care o aşază în imensa Lui bibliotecă. În această carte scrie lucrurile bune, lucrurile rele, momentele de fericire şi tristeţe pe care le vom parcurge pe parcursul vieţii, presărând paginile negre cu un praf magic numit „PUTERE / LIBERTATE” – elementul menit să ne ajute mereu, apoi pune un uriaş punct, punct care reprezintă chemarea noastră spre El.
Aşadar ne naştem, apoi problemele cad ca o avalanşă peste noi. Cea mai grea perioadă a vieţii cred că e adolescenţa, perioada în care ni se formează caracterul şi în care ne dezvoltăm caracterul conform alegerilor noastre. În timpul adolescenţei întâmpinăm probleme legate de prieteni, anturaje, profesori, părinţi şi multe alte lucruri, pe care doar noi le putem înţelege.
Marina Vrânceanu, clasa a VIII‑a,
Şcoala Gimnazială „Miron Costin” – Galaţi
Problemele tinerilor de astăzi
Asişti la un concert, dar tu nu eşti muzician. Asişti la reprezentarea unei piese de teatru, dar tu nu eşti actor. În schimb participi la o excursie, tu fiind unul dintre călători. Participi la viaţa familiei, tu fiind unul dintre membrii acesteia. Ei bine, la Liturghie nu se asistă, ci se participă. Dacă doar asişti, înseamnă că eşti un simplu spectator. Dacă însă îţi iei în serios calitatea de membru al Bisericii, prezenţa ta la Liturghie nu poate fi decât participare, atât trupeşte cât şi sufleteşte!
Tinerii… trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii. Ei trebuie să vină în Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu „firul de cicoare” al dragostei de Dumnezeu şi de semeni.
Valentina Ciocan, clasa a IX‑a B,
Liceul „Emil Racoviţă”, Galaţi
Dumnezeu, Prietenul meu
„Cine este Dumnezeu?” a fost prima mea întrebare înainte de a‑L cunoaşte cu adevărat. Ce nefericită eram pe atunci! Recunosc cu sfiiciune că destul de multă vreme nu am ştiut Cine este Dumnezeu, cât de mult ne iubeşte pe noi, oamenii, că „pe Fiul Său Cel unul Născut L‑a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” şi că El este Atotţiitorul, „Făcătorul Cerului şi al pământului”.
Am început, încetul cu încetul, să merg la biserică, iar apoi a devenit o practică atât de plăcută, încât nu am mai renunţat la ea. Aşa am pus temeliile „amiciţiei“ mele cu Creatorul. Opinia mea este că pentru a menţine legătura cu Dumnezeu este bine să mergem deseori să‑L vizităm în Casa Lui, să‑I mai dăm un semn că nu L‑am uitat; aşa cum El ne poartă de grijă mereu şi pretutindeni, să ne amintim că suntem fiii Lui. El ne veghează necontenit, ne ocroteşte pe toţi, indiferent de faptul că noi Îi mulţumim sau nu, pentru că ne este „Îndelung‑Răbdător şi mult‑milostiv“.
Alina Mihăilă,clasa a XI‑a,
Colegiul Naţional „Nicolae Bălcescu”, Brăila
Biserica – liniştea sufletului meu
Tinerii din ziua de astăzi sunt atât de ocupaţi, încât au uitat să se bucure de viaţă. Uitaţi‑vă, de exemplu, la acest adolescent. Îl cheamă Andrei, are 16 ani şi merge pe stradă grăbit, cu capul ascuns în gluga neagră, cu mâinile afundate în buzunare. Se îndreaptă spre o pregătire, pentru care abia a terminat tema şi se gândeşte cu groază la compunerile pe care le mai are de făcut când se întoarce acasă. Nicidecum nu mai observă norii sângerii care sclipesc metalic în geamurile blocurilor, fulgii care zboară bezmetic prin aer, ca un roi de fluturi sau mirosul de vin fiert şi cozonac venind printr‑o fereastră deschisă. Dar apoi Andrei trece prin faţa unei biserici. Dinăuntru se aude un cântec coral serafic şi o lumină caldă se revarsă prin uşa întredeschisă. Este ceva nou, ceva blând şi fascinant. La început nu ştie cum să reacţioneze, dacă să creadă că ce vede şi simte e aievea sau e doar o închipuire a imaginaţiei lui. Dar nu pleacă mai departe, stă pironit în faţa bisericii, nedumerit, fascinat, pătruns de o căldură care parcă vine din interiorul lui, până atunci rece şi pustiu. Acum însă, ceva s‑a schimbat, de parcă ar fi aprins cineva beculeţele de Crăciun într‑un brad. Andrei a descoperit Biserica!
Miruna Bercariu, clasa a X‑a,
Colegiul Naţional „Nicolae Bălcescu”, Brăila
Dumnezeu – sursa puterii mele interioare
Am câteva întrebări la care m‑am chinuit să găsesc răspuns: de ce copiii se îmbolnăvesc? De ce oamenii buni, credincioşi, mor? Ce e viaţa? De ce Dumnezeu nu Se arată în fiecare zi? La unele am aflat răspuns, la altele nu. De mică am fost intrigată de faptul că oamenii buni mor de curând. La ora de religie cred că am aflat un răspuns: ei merită mai mult decât viaţa pe pământ şi Dumnezeu îi ia şi‑i duce într‑un loc mai bun, unde să nu li se întâmple ceva rău.
O altă problemă de‑a mea e legată de faptul că există şi alte religii, care caută să rănească, să persecute şi chiar să omoare oamenii care cred în Dumnezeu şi‑L iubesc… Eu una nu aş putea trăi fără Dumnezeu şi fără ajutorul Său. Atunci când merg la biserică pentru a lua parte la Sfânta Liturghie, mărturisesc credinţa mea cu toţi cei din jur, prin Crez, mă rog Tatălui Ceresc prin «Tatăl nostru care eşti în ceruri…» şi simt că‑L iubesc.
Maria‑Irina Măcineanu, clasa a VII‑a A,
Colegiul Naţional Nicolae Bălcescu – Brăila
Sunt „dependentă“ de comunicare
Am 15 ani, sunt adolescentă şi fac parte din aşa numita „generaţie smartphone”. E foarte simplu să pui etichete, dar oare te‑ai întrebat vreodată de ce stau tot timpul cu telefonul în mână? Nu sunt dependentă de telefon, sunt dependentă de persoanele care se află la celălalt capăt al firului, pentru că am verişori, unchi, mătuşi şi bunici plecaţi în ţări străine, iar telefonul este singura metodă de comunicare.
Nu ştiu ce probleme au ceilalţi tineri, dar problema mea cea mai mare este că zilnic, când ajung acasă, nu mă aşteaptă nimeni, nu am mâncare pregătită, nu am curăţenia făcută. De aceea sunt dependentă de telefon, pentru că prin intermediul lui pot discuta cu părinţii mei, pe care îi văd doar în weekend… Familia pentru mine e pe primul loc. Ea cuprinde pe acei oameni care tot timpul mi‑au dat puterea să depăşesc orice obstacol, care mi‑au dat sfaturi, care mi‑au şters lacrimile, acei oameni care vor fi mereu lângă mine, indiferent de situaţie. Ei sunt acele persoane pe care le iubesc enorm de mult şi care mă iubesc la fel de mult.
Oricât de puternic ai tu caracterul şi oricât de dur eşti, fără iubire, fără oameni minunaţi şi fără familie în jurul tău, eşti slab! Ştii, de ce? Pentru că nu eşti în stare să iubeşti şi să fii iubit. Iartă! Ajută!! Iubeşte!!!
Adelina Anişoara Neghină, clasa a IX‑a A,
Liceul Teoretic „Emil Racoviţă”, Galaţi
Tânărul între superficialitate şi temeinicie
De ce tinerii au uitat de Dumnezeu? Majoritatea tinerilor creştini de astăzi cer mereu probe, vor dovezi, vor zilnic minuni pentru a crede. Vor ca Dumnezeu să le fie ca un tonomat: „zic o rugăciune, aprind trei lumânări şi aştept să mi se îndeplinească“. Rugăciunea nu e negoţ: Îţi dau, îmi dai. Rugăciunea este ucenicia tăcerii. Pe ce se bazează necredinţa unora? În ce şi unde L‑au căutat pe Dumnezeu? Dacă cineva mi‑ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos, decât cu adevărul.
Problema tinerilor de astăzi este aceea că s‑au pierdut, şi se pierd pe zi ce trece, se înrăiesc, devin duri, indiferenţi faţă de cei din jurul lor. De ce aşa? Am uitat să ne ascultăm şi să ne înţelegem.
De ce ne lăsăm pradă întunericului? Mi‑am dat seama că marea criză nu este cea a banilor, este cea a iubirii! Tinerii se luptă în zadar pentru nişte deşertăciuni lumeşti, pentru material, care nu fac altceva decât să hrănească inconştienţa, iar la finalul drumului sunt pierduţi spiritual. Oricât de mult se doreşte purul, totul este artificial, sintetizat.
Tinerii de astăzi sunt împânziţi de problema neascultării, a superficialităţii, a egoismului, a uitării şi a nepăsării. Când tinerii vor deveni adulţi, atunci ce va fi? Ce va rămâne în urmă?
Ce vor dărui mai departe? Se pare că nu sunt nişte întrebări care frământă inimile şi minţile celor care vor da răspunsul la „vremea potrivită”.
Pentru că nu ceea ce îi laşi copilului tău, ci ceea ce laşi în copilul tău este important!
Cosmina Laura Ambrose, clasa a X‑a E,
Liceul Teoretic „Dunărea”, Galaţi