„Suntem din nou în preajma măritei şi mântuitoarei Naşteri a Domnului. Sufletele noastre se îmbracă din nou în haina gândurilor curate şi a sentimentelor paşnice şi iubitoare, aşteptând cu extatică şi fericită înviorare momentul în care lumea pământească va retrăi iarăşi coborârea Fiului lui Dumnezeu în sânul naturii omeneşti.
Evenimentul acesta, care întrece cu mult tot ce s-a petrecut în cursul istoriei omeneşti, depăşind istoria şi dându-i un sens, a fost semnalat de îngeri, în noaptea cea mai luminoasă din câte s-au pomenit, cu cântări de nesfârşită bucurie şi e aniversat de atunci în fiecare an în acelaşi duh, fiind anunţat de cântările colindelor, înfiripate de glasul nevinovat al copiilor.
Şi aceasta cu drept cuvânt, căci Naşterea Domnului este sărbătoarea bucuriei, a celei mai mari bucurii, fiindcă ea a adus nădejdea într-o lume care nu mai îndrăznea să nădăjduiască, şi ea aduce în fiecare an sentimentul de scăpare, de uşurare, de încredere nouă, coborând în milocul nostru, al greutăţilor şi neajunsurilor noastre, pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Când a mai cântat cerul cu atâta nestăpânită exuberanţă ca în acea noapte, când mai cântă pământenii atât de neobosiţi, de fericiţi, din suflet curat, vibrând de speranţe şi de fericiri negrăite, ca în preajma Crăciunului?
Bucurie, speranţă, pace sfântă, totul învăluit într-un sentiment de misterioasă vrajă şi de mare curăţenie, iată ce emană din colinde, din ritmul lor tremurat, din timbrul lor copilăresc şi sfielnic, exprimând însăşi starea de suflet ce-o creează apropierea Naşterii Domnului.
Colindând şi aşteptând Naşterea Pruncului dumnezeiesc al tuturor nădejdilor, ne simţim noi înşine născuţi din nou, fiinţe fragede şi proaspete, curate şi cu dor nou de viaţă, bune şi despovărate de toată povara greşelilor trecute şi a grijilor de viitor.
Şi peste toate se întinde această vrajă suprafirească, ţesută din pace, din speranţă, din bucurie, din curăţenie, această înfăţişare de întinerire. Peste natură şi peste lucruri, peste timp şi peste faptele noastre. Parcă totul este ca în prima zi după creaţie, parcă lumea s-a împărtăşit şi ea de naşterea din peştera Vifleemului, tot pasivul care o înnegrea, care o îmbătrânea, care o încovoia s-a şters. Toată patima inferioară, tot rafinamentul produs de experienţa unui suflet îmbătrânit, tot ce-i secular şi searbăd în repetarea lui zilnică, tot ce pare înţelepciune omenească, şi care nu-i decât viclenia şi aroganţa aceleiaşi îmbătrâniri în rele, încetează sau se purifică. Trăim până la Naşterea Domnului într-un timp sfânt, ieşit din legăturile cu timpul comun, înecat în aerul îmbâcsit al necurăţeniei spirituale. Trăim în timpul-veşnicie, în timpul-sărbătoare, îmbrăcaţi cu cerul, Duhul lui Dumnezeu înfăşurat în toate, iar noi gustând tainic şi anticipat bucuriile spirituale cele viitoare.
Această pauză de trepidaţie pământească, această pauză din trăirea în periferie, în înstrăinare de cer şi de noi, această înălţare din platitudine în zona purificărilor, înfrăgezirilor, întăririlor şi întineririlor sufleteşti, ne dă putere să purtăm cu altă vigoare, cu altă răbdare şi cu un mare idealism lupta vieţii în care trebuie să ne coborâm atât de repede.
Omul care priveşte cu dragoste o clipă faţa lui Iisus Hristos duce altă energie în vâltoarea unei vieţi care se anunţă tot mai plină de greutăţi. El simte că Iisus Hristos îl urmăreşte întărindu-l, încurajându-l.
Iisus Hristos vine între noi, adânc în noi, anunţat de graiul colindelor. Să-L primim cu iubire, să-L lăsăm să-Şi reverse în sufletele noastre toate darurile şi puterile Sale, căci prin ele se înnoieşte fiinţa noastră, se desfundă adâncimile ei, ni se pun la dispoziţie comorile ei de putere, de inspiraţie, de forţă transformatoare a lumii”.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae
Preluare din Cultură şi duhovnicie,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, vol. II, p. 356-359