„Căci sărbătoarea e sentimentul comuniunii depline cu societatea şi cu cosmosul sau cu realitatea generală, fiind, pe deasupra, şi sentimentul absolutei coincidări a ta cu tine însuţi, fără contradicţii şi artificialităţi, fără limite şi mizerii. Sărbătoarea este sentimentul luminos al împărtăşirii tuturor din acelaşi sens, care ajunge să umple toată realitatea concepută ca o nesfârşită ordine providenţială. Sărbătoarea este existenţa unificată şi transfigurată (…).
Căci spiritul respiră prin sărbători. Acestea sunt indispensabile în viaţa eului individual, în viaţa culturii, în sfârşit, în viaţa comunităţii sociale în forma ei cea mai tipică: etnicul. Pentru eu, sărbătoarea e dezrobirea din răul existenţei. Pentru cultură, sărbătoarea este raţiunea de a fi, căci ea îi oferă ceea ce-i face esenţa: transcendentul. Pentru etnic, ansamblul sărbătorilor este însăşi fiinţa lui. Sărbătorile în sens larg creează în mare parte substanţa etnicului ca atare. Pornind de la realitatea sărbătorilor, s-ar putea face filosofia etnicului. Un istoric spune, vorbind de vechii evrei, că Moise a întrebuinţat doar zece porunci pentru a fixa legea, dar a avut nevoie de o carte pentru a fixa sărbătorile, care au adus atât farmec în viaţa socială, încât poporul evreu s-a devotat cu pasiune sărbătorilor şi acestea i-au salvat firea până în ziua de azi.
Sărbătorile folclorice româneşti au un puternic suflu cosmic şi religios, căci în popor şi profanul devine religios atunci când e adânc, totuşi ceea ce e sărbătoarea la români nu s-ar putea înţelege fără suflul doctrinar dat de sărbătorile teologice.
Ideea de sărbătoare e o idee de organizare totală a existenţei. Fiindcă sărbătoarea e o horă gravă de comuniuni cu toată realitatea, cu toate aspectele ei necesare, posibile, imaginabile sau numai bănuite. E o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu natura cosmică; e o comuniune cu societatea; e chiar o comuniune cu lumea animală şi vegetală şi e, în sfârşit, o comuniune cu tine însuţi prin contenirea sau topirea contradicţiilor, decepţiilor, revendicărilor. Această comuniune se înfăptuieşte în grade diferite, în raport cu autenticitatea trăirii sărbătorii, însă întotdeauna într-o direcţie precisă, care e chiar mersul spre sărbătoare. Sărbătoarea e însuşi principiul împărtăşaniei generalizate aplicată fastuos în lume”.
Vasile Băncilă
Preluare din Duhul sărbătorii, Ed. Anastasia, 1996