Vasile Serghie s-a născut la 3 iunie 1913 în comuna Gohor/Galaţi. Părinţii săi, Gheorghe şi Safta, erau ţărani înstăriţi, posedând până la instaurarea regimului comunist 18 hectare de pământ. Vasile Serghie a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (unde a fost un student eminent) şi s-a căsătorit cu Georgeta, care i-a dăruit 4 băieţi şi 3 fete.
Părintele a fost arestat pentru prima dată în 1942, în timpul regimului Generalului Ion Antonescu, fiind condamnat la 3 ani de închisoare pentru activitate legionară. Închis în temniţa Aiudului, Părintele Vasile va deveni duhovnicul şi îndrumătorul spiritual al unei întregi generaţii martirice, din rândul căreia mulţi s-au înălţat până la pragul sfinţeniei: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Arhim. Arsenie (Anghel) Papacioc, Traian Trifan, Ioan Ianolide etc. Părintele Serghie a adus în mijlocul lor practica rugăciunii inimii, care a rodit în toţi cei enumeraţi mai sus şi de la care s-a propagat şi în alte temniţe către mii de oameni.
În timpul celor 3 ani de detenţie, părintele s-a aflat numai la Aiud cu excepţia unei singure luni din primăvara anului 1943, în care a fost transferat împreună cu Traian Trifan şi cu Traian Marian la închisoarea Braşov.
În cartea dedicată lui Traian Trifan – Mărturisesc Robul 1036, Părintele Serghie mărturiseşte că în 1942 a refuzat plecarea pe front pentru reabilitare aşa cum stăpânirea a cerut tuturor legionarilor arestaţi. Mai mult, a refuzat să dea şi declaraţia de desolidarizare de Mişcarea Legionară în primăvara lui 1943. Drept urmare a fost închis împreună cu alte câteva sute de camarazi în Zarca Aiudului câte 7 sau 8 persoane într-o celulă de 4 x 2 metri, toţi cei închişi aici având un regim de detenţie extrem de sever.
După eliberarea din 17 februarie 1945, părintele s-a bucurat de libertate timp de 13 ani. În acest timp a slujit la Biserica din comuna Băcani/Vaslui. A doua arestare a avut loc în data de 16 iulie 1958 şi a fost operată de Regionala de Securitate Iaşi. Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat la 12 ani de închisoare pentru delictul de ,,uneltire contra orânduirii sociale” şi tot pentru activitate legionară, acest cuvânt fiind scris cu litere de tipar şi subliniat în fişa penală a Părintelui. În timpul celei de-a doua detenţii, Părintele a ajuns în penitenciarele Iaşi, Aiud până în 1960, în lagărele de exterminare de la Salcia 1960, Giurgeni-1961, Ostrov-1961 şi iarăşi în temniţa Aiud-1961-1964. Eliberarea din temniţa Aiudului a avut loc la 31 iulie 1964, ca urmare a apariţiei decretului general de graţiere pentru toţi deţinuţii politici.
După detenţie, Părintele Serghie s-a stabilit în Bârlad unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale pământeşti. În 26 septembrie 2006 s-a mutat la Domnul să întregească ceata rugătorilor din cer. A fost cu siguranţă întâmpinat cu dragoste de camarazii şi fiii săi duhovniceşti din temniţa Aiudului.
Viaţa, pentru el, era „timp hristic”, nu întâmplare sau succesiune de evenimente din care nu ştii ce să alegi. Împreună cu Anghel Papacioc, care era de o râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de viaţă virtuoasă, pură, sfântă, şi un fervent animator pentru rugăciunea isihastă, erau lumină şi îndemn de a se integra în Hristos ca ,,mădulare sfinţite”.
Prezentăm aici câteva mărturii de la un autor care l-a cunoscut pe păruntele: ,,Când era împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare îşi însuşea rugăciunea isihastă, Valeriu Gafencu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere.
În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânciri şi întâlniri tainice cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor şi actelor vieţii, pe care apoi, într-o mărturisire, o analizam, adâncind-o şi mai mult şi încercând să găsim soluţii de vindecare şi îndreptare sau de încuviinţare, după cum era cazul. După o astfel de „punere sub lupă” a vieţii sale, părintele Vasile Serghie, care nu se menaja în nici un fel, a avut un moment de mare cutremur sufletesc:
– Fraţilor, sunt tulburat, gândindu-mă cum de am îndrăznit să fiu hirotonit preot? Probabil de aceea m-a adus Dumnezeu aici ca să-mi dau seama cu adevărat de nevrednicia mea. Ce taină este aceasta, ce obligaţii apasă asupra conştiinţei slujitorului şi ce răspundere are în faţa lumii şi a lui Dumnezeu! Mă cutremur şi nu cred că voi mai putea să împlinesc această misiune, dându-mi seama că starea preoţiei mă depăşeşte! Şi decât s-o fac cu nevrednicie, mai bine n-o mai fac!..1.
Anghel Papacioc, apropiindu-se de dânsul, cu ochii plini de lacrimi i-a zis:
– O, Părinte Vasile, acum cu adevărat eşti un bun Preot! Acum când trăieşti cu conştiinţa nevredniciei tale! „Căci puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se arată şi celor smeriţi Dumnezeu le dă harul Său”. Ce bine ar fi, a continuat Anghel, dacă fiecare preot ar trăi cu această conştiinţă a nevredniciei sale. Cu câtă atenţie, cu câtă frică şi cutremur şi-ar împlini slujirea lui de «apostol» al lui Hristos pe pământ?!2
Căzând unul în braţele celuilalt plângeau; lacrimi de mângâiere şi bucurie încurajatoare se împreunau pe obrajii lor.
Am îngenuncheat în rugăciune. Dacă un preot se cutremură, gândindu-se la răspunderea ce o are pentru această slujbă sfântă, este mai uşor pentru un mirean să se mântuiască… Anghel Papacioc îmi ghicea gândurile:
– Vezi, frate Virgile, că mântuirea este în posibilitatea lui Dumnezeu nu pentru cel ce doar doreşte, ci şi porneşte la lucrarea celor bune. Primul pas al acestei lucrări este tocmai conştiinţa nevredniciei. Atunci intervine harul să te învrednicească dându-ţi puterea să înaintezi la locul slujirii tale. […]3
Părintelui Vasile Serghie i-a expirat pedeapsa şi la sfârşitul lunii Aprilie (1948) a plecat. Am rămas fără un pedagog învestit haric. Ceilalţi preoţi deşi erau modele de viaţă creştină, erau angajaţi în menţinerea vieţii duhovniceşti la stadiul suportării suferinţei şi practicării rugăciunii. Lumea temniţei ardea în dorinţa de depăşire a simplei cunoaşteri, năzuind integrarea în fiinţa hristică a omului nou (…) cu conştiinţă de slujitor al lui Hristos în viaţa neamului.”
Pr. Emilian Gotu, Parohia Gohor II
1. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ediția a II-a, Editura Antim, 2002, pp. 180
2. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, pp. 109.
3. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, pp. 180.