Preotul Toma Dimitrescu s-a născut la 15 februarie 1842 în satul Tecucel, comuna Buciumeni, judeţul Tecuci, ca fiu de „preot român moldovean, vechi răzeş” la marginea codrilor de tei din apropierea sihăstriei Buciumenilor. Tatăl, preotul Dimitrie Laza şi mama, Maria Mândru i-au dat educaţie aleasă, în care cuvântul lui Dumnezeu şi-a făcut sălaş în sufletul tânărului Toma. Exemplul şi comportamentul tatălui şi al mamei s-au pecetluit în sufletul tânărului copil, fapt ce l-a determinat să urmeze şi el seminarul de la Roman, obţinând la 7 august 1863 atestatul de la Gimnaziul clerical din Roman.
Prin ordin ministerial, la 1 septembrie 1864 este numit învăţător la şcoala din comuna Vizureşti, jud. Tecuci. Între anii 1867-1869 a făcut cursul de preparator la Bârlad, pentru „şcoale model”, după care a fost numit în comuna Lieşti, jud. Galaţi, iar apoi a fost mutat la Buciumeni, unde a activat ca învăţător până la 1 septembrie 1875. Paralel cu slujirea la catedră a îmbrăţişat, începând cu anul 1865 la data de 14 octombrie, slujirea de preot în satul Buciumeni. În răspunsul către Episcopia Romanului, părintele Toma spunea despre slujirea în satul natal că „a stat şi va sta, cât va mai trăi”; nu şi-a pus niciodată problema plecării sau a transferului. S-a căsătorit cu Ecaterina Broască, fiica preotului Ștefan Broască din satul Tecucelul Vechi, la data de 12 septembrie 1865, cu care a avut nouă copii. Cei doi soţi, modele de cinste, omenie şi credinţă, au fost exemplu pentru fiii duhovniceşti ai satului dar mai ales pentru copiii lor. Părintele Toma Dimitrescu se mută în anul 1878 în Buciumeni, în casa făcută în centrul satului, în apropierea Bisericii. Această casă este aproape păstrată la fel, până astăzi, chiar dacă în perioada comunistă aici a fost dispensarul comunal. Soţia a murit la vârsta de 40 de ani şi a fost înmormântată în cimitirul bisericii ,,Sfinţii Voievozi” din satul Tecucel, la data de 11 iunie 1891.
Preotul Toma Dimitrescu, slujitor al lui Dumnezeu
A slujit cu mult devotament şi credinţă atât la Buciumeni, cât şi la Schitul Sihastru şi Buciumeni. Figura sa senină, plină de bunăta-te, încadrată de o impresionantă barbă albă, aidoma unui pustnic, a rămas încrustată pentru totdeauna în inimile enoriaşilor săi. În anul 1923 a trecut la cele veşnice, fiind plâns de toţii fiii săi trupeşti şi duhovniceşti. La 59 de ani de slujire lui Dumnezeu şi la 82 de ani de viaţă şi-a încheiat misiunea în această viaţă, încât spuneau oamenii la înmormântare: „Ei, cei să-i faci?! Oameni ca popa Toma mai rar!…”. Iar un alt martor al prezenţei pr. Toma spunea: ,,a fost un om cu dreaptă credinţă, care respecta cu sfinţenie canoanele bisericeşti”1.
Constantin N. Ifrim, fiu al satului Buciumeni, (Director General al Căminelor Culturale din România) a spus despre preotul Toma Dimitrescu că: „era înalt, cu barba mare, cu graiul blajin şi ochi ce revărsau bunătate. A fost un slujitor credincios al Sfântului Altar, bun gospodar, nepreţuit tată şi înţelept sfătuitor al sătenilor”.
Nicolae Iorga a fost naş la cununia lui Șt. O. Iosif cu Natalia Negru, ce a avut loc la Buciumeni. Alături de Nicolae Iorga au participat mai multe personalităţi ale timpului: Mihail Sadoveanu, Artur Gorovei, Constantin Sandu-Aldea, Ion Scurtu, I. A. Bassarabescu, Victor Ion Popa, pictorul Kimon Loghi. Șt. O. Iosif era secretarul lui Iorga, iar pr. Toma Dimitrescu era bunicul scriitoarei Natalia Negru. Iorga menţionează slujirea cununiei preotului Toma la nunta nepoatei sale: „Bunicul slujeşte încet, cu o stăruinţă duioasă, ca pentru bucuria lui însuşi, nunta nepoatei. Vechile formule sfinte se desfăşoară încet, cu o desăvârşită solemnitate sfântă, pe care nu o sfarmă nici nedibăciile întâmplătoare ale dascălilor2. Oamenii din Buciumeni erau îmbrăcaţi în acel timp în costume naţionale. Ei ştiau a învârti hora, dar şi bostonul3. Nicolae Iorga a dăruit tinerilor soţi, ca dar de nuntă, revista ,,Semănătorul”. Nunta a durat trei zile, o zi fiind rezervată vizitării mănăstirilor şi unei petreceri pe malul Siretului.
Pentru această frumoasă impresie făcută lui Iorga de preotul Toma Dimitrescu, marele istoric îl roagă pe pictorul Kimon Loghi, şi el participant la nunta de la Buciumeni, să-i facă portretul bătrânului preot. Acest portret se păstrează în casa preotului unde astăzi locuieşte un strănepot de al părintelui şi care ţine la loc de cinste portretul părintelui precum şi alte amintiri de la străbunicul lui. De asemenea, despre slujirea părintelui Toma avem şi câteva notiţe dactilografiate păstrate de la fiul acestuia, Vasile Dimitrescu, care a murit în Primul Război Mondial, la Medgidia: „tataia nu citea Sfânta Evanghelie fonfănit ca dascălii, ci citea cu glas firesc, rar şi desluşit, ca să înţeleagă norodul. Și când ridica ochii lui albaştrii-cenuşii la cer să se roage pentru noi, parcă-L vedea pe Dumnezeu” (…). Când se săvârşea slujba ne aşezam şi noi, copiii, la miruit în rând. Tataia purta, de când îl ştiu aceleaşi veşminte galbene uzate, ca de biserică săracă. Parcă-i văd mâna neagră ca moaştele sfinte pe care toţi i-o sărutam când ne atingea fruntea cu mirul sfinţit”. (…). Tataia se întorcea acasă împreună cu dascălul (moş Similache) care-i ducea legătura roşie cu colaci. Îl văd venind, înalt şi legănat, cu potcapul pe cap, prin mijlocul uliţei satului, oprindu-se ori de câte ori veneau la el copiii să-i sărute mâna şi să le dea câte o pupăză sau un colac. Uneori ajungea acasă cu basmaua goală”4.
Pentru noi, cei de astăzi, chipul părintelui Toma Dimitrescu rămâne o icoană vie a slujitorului jertfelnic. Biserica strămoşească şi neamul românesc au străjuit dezideratele vieţii sale, sau cum ar fi spus un contemporan de-al părintelui „a fost un slujitor credincios al Sfântului Altar, bun gospodar, nepreţuit tată şi sfătuitor înţelept al sătenilor”.
Pr. dr. Mihai Roşu, Protoiereu de Nicoreşti
1. Nicolae I. Stanciu, Buciumeni, Un slujitor evlavios şi plin de înţelepciune al Sfântului Altar – pr. Toma Dimitrescu, în „Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic”, 5, Galaţi, 1989, p. 110.
2. Nicolae Iorga, Sate şi mănăstiri din România, Ed. Minerva, Bucureşti, 1905, p. 109-110.
3. Ibidem, p. 110.
4. Vasile Dimitrescu, Amintiri, Note dactilografiate.