În ultimii ani au fost formulate diferite argumente împotriva predării religiei în şcolile publice de stat, sau pentru un tratament special al acestei materii. Ele au repurtat recent o victorie în faţa legii, astfel încât în plin an şcolar părinţii trebuie să solicite în scris participarea copiilor la ora de religie, materie care era oricum opţională.
Trebuie spus dintru bun început că religia este singura materie în cazul căreia li se dă părinţilor dreptul să decidă ce e bine să studieze copiii lor. În logica învăţământului public general şi obligatoriu, niciuna dintre materii nu este opţională (cu excepţia religiei). Statul decide, pe baza interesului comun al naţiunii, aşa cum îl identifică şi îl defineşte la un moment dat, ce conţinuturi se predau, în ce cantitate şi cum: atâta istorie naţională sau literatură română, atâta matematică, şi aşa mai departe.
Într-o logică liberală dusă până la capăt, oricare dintre materii ar trebui să fie opţională. De ce ar fi religia un caz aparte? Nu oferă şi ea un conţinut de cunoaştere bazat pe un corpus de texte şi exegeza aferentă, precum literatura? Nu corespunde şi ea, precum istoria politică, unui fenomen uman manifestat în decursul timpului, cu evenimente şi instituţii atestate documentar? Nu reprezintă, precum limba şi istoria, un ,,ingredient” al identităţii naţionale? Nu are religia, prin manifestările ei artistice, literare sau muzicale, o dimensiune culturală? De ce doar religia ar fi opţională, nu desenul, muzica, literatura română, istoria naţională şi, la urma urmei, fizica, matematica sau orice altă materie?
Să remarcăm de la bun început că părintele are în acest caz dreptul de a-şi exercita discernământul, nu copilul. Cu ce argumente? Să spunem că un părinte e ateu; dar copilul său ar putea fi profund credincios. Vocaţii mistice s-au manifestat din fragedă pruncie în orice mediu familial, aşa cum în familii credincioase au crescut tineri antireligioşi, precum Nietzsche. De ce ar avea părintele dreptul să decidă asupra programei şcolare, privându-şi copilul de orele de religie, doar fiindcă acestea contravin credinţei sau ideologiei sale? Să presupunem că părintele e habotnic şi consideră teoria evoluţiei speciilor incompatibilă cu credinţa sa. Ar trebui să-i dăm dreptul să-şi scoată copilul de la ora de biologie? O facem şi pe aceasta opţională?
În Franţa, mulţi părinţi musulmani consideră impudică ora de sport, în special dacă la şcoala respectivă se face înot (unii cer ore separate de înot pentru fete şi băieţi). Să lăsăm şi sportul la latitudinea părinţilor, sau să admitem ore separate de sport pentru băieţi şi fete? Dar poate că în unele clase vor exista copii de altă etnie decât cea dominantă – să spunem turci –, ai căror părinţi se vor simţi ofensaţi de istoria luptelor antiotomane. Să autorizeze ei participarea copiilor la ora de istorie? În fine, poate că alt părinte, din considerente irelevante din punct de vedere religios, dar importante pentru el, va considera că matematica e o pură pierdere de timp pentru copilul său, un talentat pianist. Îi dăm dreptul să opteze împotriva matematicii? Ce facem dacă fiecare părinte optează pentru sau împotriva fiecărei materii, organizăm un învăţământ personalizat pentru fiecare elev? Acest lucru ar fi posibil educaţiei private, nu însă şi în şcoala publică.
Dacă un părinte este iresponsabil sau incult, îi permitem să decidă în domeniul şcolar pentru copilul său, pe care statul îl consideră lipsit de discernământ până la vârsta majoratului? Sau transferăm decizia în dreptul copiilor? Dar atunci câţi copii vor vota să nu mai studieze materii dificile precum fizica sau matematica (latina a fost oricum practic eliminată)? Iată deci că transformarea religiei în materie opţională (în fine, şi mai opţională, căci era deja opţională) este o aberaţie în logica actuală a învăţământului de stat general şi obligatoriu, în care statul, nu părinţii sau copiii, decide ce materii şi conţinuturi sunt utile pentru tineri şi, implicit, pentru naţiune. Să vedem acum care sunt argumentele de fond împotriva acestei materii.
Cel mai puternic argument împotriva predării religiei în şcoli este următorul: de vreme ce nu toţi cetăţenii se declară creştini, predarea religiei creştine e discriminatorie pentru copiii ai căror părinţi (!) se declară atei sau agnostici, sau practică o religie necreştină. Dar la fel de deranjantă pentru un necreştin poate fi prezenţa bisericilor în centrele oraşelor noastre. Să le ascundem oare, sau să le demolăm, cum a făcut Ceauşescu? La fel de discriminatorie pentru un etnic minoritar este literatura română, materie obligatorie la şcoală, spre deosebire de religie, unde fiecare este liber să aleagă în funcţie de confesiune. Mai problematică decât religia poate fi predarea istoriei românilor, mai ales atunci când ei au fost în conflict cu maghiarii, germanii sau musulmanii.
S-a mai pretextat, particularizând, că religia ar conţine credinţe şi imagini traumatizante pentru copii, cum ar fi reprezentarea iadului. Da, imaginea iadului, în mare măsură apocrifă, este traumatizantă şi pentru un adult; cu atât mai mult poate să se întipărească în imaginarul unui copil. Traumatizant este şi Infernul lui Dante: să-l eliminăm din literatura universală? Traumatizante pot fi şi frescele de la Voroneţ: să le acoperim şi să permitem accesul doar după 18 ani? Dar nu la fel de traumatizant este Harry Potter, după care sunt înnebuniţi toţi copiii? Să-l interzicem? Nu la fel de traumatizante sunt basmele cu zmei decapitaţi şi vrăjitoare malefice, pe care copiii le adoră? Să le punem sub cenzură? Dar istoria lui Vlad Țepeş, cu gravurile aferente ale nefericiţilor traşi în ţeapă, nu traumatizează copiii? Dar ,,Puiul” lui Brătescu-Voineşti, ,,Moartea căprioarei” sau ,,Moara cu Noroc” nu sunt traumatizante? Ce facem, edulcorăm materia, cenzurăm literatura şi istoria? Și totuşi, dincolo de iad şi apocalipsă, prezente abundent în cinematografia hollywoodiană şi în imaginarul contemporan, prin ce sunt traumatizante sau ofensatoare ,,Înţelepciunea lui Solomon” sau a ,,Ecleziastului”, Psalmii lui David şi pildele lui Hristos? În ce e ofensatoare o icoană, o frescă, o colindă sau un oratoriu baroc?
Unii vor spune că statul şi Biserica sunt separate, deci religia n-are ce căuta în spaţiul public, şi implicit în şcoala publică. Argumentul e fals. Separarea statului de Biserică înseamnă că statul nu poate interveni în treburile Bisericii (de pildă, numind sau schimbând episcopi), iar Biserica nu se poate implica în conducerea Statului sau redactarea legilor, nu poate percepe impozite, etc. Nu înseamnă nicidecum că religia creştină, sau oricare alta, trebuie evacuate din orice aspect al vieţii cetăţii şi izgonite între cei patru pereţi ai spaţiului privat. Religia nu este doar credinţa subiectivă a fiecăruia, ea este şi o parte obiectivă a identităţii şi a culturii naţiunii, precum limba, literatura, istoria sau arta. De aceea, predarea ei este utilă, nu deranjantă.
Dincolo de articolele de credinţă, pe care fiecare le poate îmbrăţişa sau nu, aşa cum fiecare poate practica sau nu cunoştinţele de biologie sau de fizică după terminarea şcolii, religia comportă conţinuturi culturale pe care elevii trebuie să le posede pentru a fi cetăţeni educaţi. Tot aşa cum trebuie să ştie cine a fost Eminescu şi ce a scris, este util să afle despre Hristos şi Fecioara Maria, despre Evanghelii, despre Decalog. Cum poate un tânăr european, nu doar român, să-şi înţeleagă propria cultură dacă nu ştie nimic despre religia creştină? Cum va înţelege el de ce săptămâna se termină cu duminica, de ce se sărbătoresc Crăciunul şi Paştele, ce înseamnă Boboteaza, cine e Moş Nicolae, de ce bisericile arată astfel, ce reprezintă arta religioasă, de la fresce şi icoane până la o parte a picturii moderne, de ce cultura europeană are un tip de etică, izvorâtă din Decalog, care nu se regăseşte identic la musulmani sau la chinezi, de pildă? Cum poate un tânăr să înţeleagă lupta lui Ștefan, izbânda artistică a lui Petru Rareş, martiriul Brâncovenilor sau reuşita literară din vremea lui Șerban Cantacuzino dacă nu are nicio noţiune de religie creştină? Ce poate înţelege un tânăr din iconografia de la Voroneţ sau din Codex Aureus, fără noţiuni de artă creştină? Ce poate înţelege din Giotto, Caravaggio, Bach, Vivaldi, Dante sau Milton, cum poate interpreta Faust fără o minimă educaţie religioasă? Cum poate înţelege situarea geostrategică a Europei şi cum poate deveni un cetăţean responsabil al acestei lumi ameninţate de agresiunea islamistă, dacă îşi ignoră complet tradiţia religioasă, cu tot ce înseamnă ea în istorie?
Cei care protestează împotriva predării religiei în şcoli în numele laicităţii nu folosesc argumente logice, obiective, ci ideologice, sau – paradoxal – chiar (anti)teologice. În măsura în care predarea religiei nu înseamnă o practică religioasă impusă tuturor (rugăciuni, spovedanie, împărtăşanie), ci conţinuturi de cunoaştere, de alfabetizare religioasă, ea este utilă oricărui copil pe care hazardul l-a făcut să se nască într-o cultură de neînţeles fără creştinism. Cunoaşterea Evangheliilor, a preceptelor eticii creştine (devenite în cea mai mare parte etica seculară a Occidentului), a artei creştine, a istoriei creştinătăţii este aşadar o cunoaştere teoretică, nu un act religios. Corect predată, ea nu ar trebui să fie mai deranjantă, chiar şi pentru un necreştin, decât istoria românilor sau literatura română. Ea nu trebuie să fie mai supărătoare pentru un ateu decât legendele Olimpului pentru un creştin!
Din acest punct de vedere, alfabetizarea religioasă este la fel de importantă precum orice altă materie şcolară. Există contexte în care e mai important să înţelegi tensiunile dintre lumea islamică şi civilizaţia creştină decât să fii capabil să operezi cu numere complexe. Există meserii în care e mai important să înţelegi un simbol sau o reprezentare religioasă decât să calculezi cosinusul unui unghi. Chimia devine complet inutilă pentru majoritatea absolvenţilor, care nu vor mai fi capabili să rezolve o ecuaţie la câţiva ani după terminarea şcolii, în timp ce preceptele Decalogului, pildele lui Hristos sau cunoştinţele de iconografie creştină vor rămâne permanent utile, măcar la nivel de cultură generală. Putem pune problema şi altfel: sau admitem că nu există cunoaştere inutilă, iar atunci nu văd de ce am discrimina religia, sau intrăm în discuţii infinite despre mai marea sau mai mica utilitate a unor conţinuturi, în care caz se poate pretexta că în afara specialiştilor nu îi este nimănui util să poată rezolva o integrală, o reacţie chimică, sau o problemă de optică.
Pe lângă discuţiile de principiu, au existat şi obiecţii particularizante, fără mare valoare intelectuală. S-a spus că religia este predată prost, de profesori necalificaţi, că materia este inadecvată. Acestea se pot spune despre orice altă materie, sau în cazul multor şcoli şi profesori. Nimic nu demonstrează însă că religia e mai bine sau mai rău predată decât alte materii, sau că programa este mai (in)adecvată decât altele. Pentru a îndrepta eventuale greşeli e nevoie de studii, de analize şi date statistice privind predarea religiei în comparaţie cu alte materii. E necesară analiza programei, de-a lungul celor 12 ani de şcoală. Trebuie începută o lungă discuţie despre calificarea profesorilor şi calitatea învăţământului românesc, care se aplică tuturor materiilor, nu doar religiei. E bine ca aceste discuţii să aibă loc pentru a îndrepta ce trebuie îndreptat, nu pentru a elimina o materie din programă pe considerente ideologice.
Am încercat să examinez critic câteva dintre argumentele pentru tratamentul diferenţiat al religiei între materiile şcolare sau chiar, mai radical, împotriva predării religiei în şcoli. Nu pretind că am epuizat subiectul sau că gândirea mea, încă în curs de formulare, a reuşit să atingă toate aspectele chestiunii, în întreaga lor complexitate. Fireşte, se pot deschide discuţii interesante despre predarea altor tradiţii religioase sau a istoriei religiilor. Cultural vorbind, cum nu ştiu ca budismul sau hinduismul să fi avut un rol în definirea civilizaţiei româneşti (sau maghiare), consider că un elev din România va studia cu mai mult folos creştinismul decât aceste religii. Ceea ce nu înseamnă că nu ar trebui să studieze şi mitologiile antice, celelalte religii avraamice, sau în general istoria religiilor. Dimpotrivă, cred că este util ca elevii să studieze religia creştină pentru a înţelege civilizaţia ţării unde se întâmplă să trăiască, propria religie pentru a-şi cunoaşte identitatea, care poate fi diferită de cea a majorităţii, şi, în ultimii ani de liceu, mitologiile antice, celelalte monoteisme şi, în general, istoria religiilor, pentru a putea înţelege moştenirea precreştină sau necreştină a Europei, precum şi lumea în care trăiesc.
Eliminarea religiei, sub toate denominaţiile ei, din programa şcolară, sau marginalizarea acesteia, ca şi cum s-ar trata despre ceva nociv sau inutil, este o greşeală culturală în primul rând. Ea privează unii copii de un important conţinut al cunoaşterii, exclusiv pe baza opţiunii ideologice a părinţilor.
Discuţia valoroasă nu este aşadar, după părerea mea, dacă religia creştină trebuie să se studieze sau nu, ci cum trebuie să se facă acest lucru astfel încât materia să nu conţină stridenţe (discuţie valabilă şi în cazul istoriei sau literaturii), şi toţi copiii să profite în ordine etică, intelectuală şi culturală. Nu eliminând din şcoală orice noţiune de religie creştină vom educa cetăţeni români şi europeni mai capabili să-şi înţeleagă identitatea şi lumea în care trăiesc.
E mai util să adăugăm la predarea religiei creştine (ortodoxe, catolice sau protestante) contextul care îi lipseşte, decât să o eliminăm pe aceasta. Repet: consider util ca elevii să studieze, pe lângă tradiţia religioasă majoritară a ţării în care trăiesc, propria tradiţie religioasă, precum şi elemente ale celorlalte religii avraamice, mitologie comparată şi istoria religiilor. De asemenea, nu văd nicio problemă ca în clasa a XII-a, în care se studiază filosofia la liceu, elevii să afle şi argumentele filosofice ale ateilor şi agnosticilor.
Lect. dr. Adrian Papahagi,
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj Napoca