Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei. Câteva dovezi aghiografice contemporane

Posted on By admin

În toamna anului 2024 s‑au împlinit 400 de ani de la nașterea lui Dosoftei (26 octombrie 1624‑13 noiembrie 1693), Mitropolitul Moldovei (între 5‑28 iulie 1671 – septembrie 1686; în exil: 1686 – 1693, decembrie 13), canonizat în zilele noastre. Ierarh cu viață sfântă, model de slujire exemplară, cărturar de excepție pentru veacul său, promotor al introducerii cultului bisericesc în limba românilor, pionier al mai multor creații literare, între care primul din tot Răsăritul ortodox care a versificat Psaltirea într‑o limbă națională, ca să enumerăm doar câteva din contribuțiile sale fundamentale prin care s‑au pus bazele limbii literare românești, Sfântul Dosoftei a fost o personalitate bisericească și culturală recunoscută nu doar în țară, dar și dincolo de grani-  țele ei.

Clerul și creș­tinii ortodocși de la Dunărea de Jos au beneficiat de păstorirea sa, ca Episcop al Romanului (înainte de 16 decembrie 1659 – între 5‑28 iulie 1671), ținuturile Covurlui și Tecuci fiind, în acea perioadă, parte integrantă a acestei eparhii, precum și de grija sa ca Mitropolit al Moldovei, până la exilul polonez din toamna anului 1686. În același timp, la Galați a trăit și activat Șerbu Brăileanu, de pe la începutul primei domnii a lui Vasile Lupu (după 1634), pârcălab de Galați și posesor al multor moșii pe malul stâng al Siretului, dar și ctitor, împreună cu fratele său mai mare, Dia, a Schitului „Sf. Ioan Botezătorul“, la gura Bârlăzelului, aproape de Galați (probabil înainte de 1640) și al Mănăstirii „Precista“ din Galați, pe malul Dunării, terminată în 1647, act ctitoricesc la care s‑a atașat și negustorul gălățean Constantin  Teodor. Șerbu era căsătorit cu sora Sfântului Ierarh Dosoftei, numită Fesa, descendenții celor doi fiind dregători însemnați în Moldova, ba chiar și domni pe tronul acestei țări, în veacurile XVII‑XVIII.

În acest articol ne propunem să evidențiem elemente ale sfințeniei marelui mitropolit, identificate în scrierile unor cronicari, în documente ale cancelariei domnești din Moldova și în hrisoave private, în scrisori, însemnări, și mărturii atât ale unor contemporani.

*

Într‑un document din 1662 (7170) iunie 6, prin care domnitorul Istratie Dabija „întărește Mănăstirii Aron Vodă din țarina Iașilor o parte de loc din hotarul târgului Iașilor“, voievodul scrie că în loc de pecete aurită pe document îi pune pe ierarhii Moldovei de la acea vreme, între care iubitorul de Dumnezeu Episcopul Romanului, părintele Dosotei1. Această apreciere a Domnului scoate în evidență dragostea ierarhului față de Dumnezeu, care era cunoscută în Țara Moldovei.

Un zapis încheiat la 1670 (7178) februarie 15, în Iași, de fapt o învoială între doi soți (Chiriac Sturdza, mare paharnic și Alexandra, fiica lui Grigore Ureche) privind drepturile de moștenire, în cazul morții unuia din ei, este o dovadă clară de prețuirea de care se bucura Epis­copul Dosoftei al Romanului între creștini, dar și de credibilitatea sa morală înaintea oamenilor. În finalul documenului citim: „Și la această tocm(e)ală a noastră cu aședzare  fost‑au Sv(n)țiia sa, alesul Părintele Dosoftei, Episcopul de Roman, și dumn(ea)lor Păladie ce au fost stolnic mare… și mulți oameni buni și feciori de boiari“2.

Neguțătorul Ruste din Galați, cu femeia sa, Ana (nepoata Fesei, sora Sf. Ierarh Dosoftei), la 1671 (7179) iunie 14, dăruiesc Mănăstirii Cetățuia din Iași, închinată la Sfântul Mormânt de la Ierusalim, jumătate din satul „Șendreni3 ce este pe apa Bârladului, în ținutul Covurluiului („un bătrân“) și din satul Dănceni4 („doi bătrâni“), „pentru ertare(a) păcatelor părinților noștri, pentru ertare(a) păcatelor noastre“ este semnat și de „Dosoftei Episcop Romanschii“, alături de alți ierarhi5. Rustea, care‑l cunoștea pe Episcopul Dosoftei de când era călugăr la Mănăstirea Probota, avea încredere în acest ierarh, care păstorea și Galații, știindu‑l corect, drept, smerit și evlavios.

Calitățile de mare și duhovnicesc păstor al creștinilor din Moldova cu chip de sfințenie ale Mitropolitului Dosoftei i le recunoștea marele Patriarh Ioachim al Moscovei, într‑o scrisoare din 1679 (7188) decembrie 16, în care citim: A binevoit Domnul Dumnezeu a așeza ierarh înțelept oamenilor Săi dumnezeiești pe Preasfinția Ta, care‑i paști bine printr‑o înțeleaptă cârmuire – că și mai departe de Noi a pătruns obșteasca laudă pentru a ta urmare în Hristos – ; de aceea, multă mulțumită am adus și aducem în fiecare zi lui Dumnezeu, mai ales însă când am primit scrisoarea Pre(a)sfinției Tale. Căci din cele scrise acolo am aflat strălucita ta evlavie către Domnul Dumnezeu și râvna cea dumnezeiască și fierbinte ce o ai în lucrurile credinței tale ortodoxe și sincera ta îngrijire pentru turma încredințată ție întru înțelegerea poruncii lui Hristos, cu mintea ta aleasă și credința nepătată și tot felul de binefacere, ca un adevărat înțelept ziditor al feluritului har dumnezeiesc…

De aceea și acum providența iubitoare de Dumnezeu și de oameni te‑a ridicat pe Arhieria Ta să râvnești pentru turmă…  ca „un păstor așa de înțelept“6.

Cronicarul Ion Neculce (1672‑1745), care avea doar 14 ani când Mitropolitul Dosoftei a plecat, în toamna anului 1686, cu regele Ioan Sobiețki în Polonia, și care probabil l‑a cunoscut, ne‑a lăsat, după Gabriel Ștrempel, „unicul document narativ ce ne‑a rămas despre cel dintâi mare poet al românilor“7. Neculce scria astfel: „Acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu (cu sensul aici de om simplu, n. ns.) de felul lui. Și era ne(a)m de mazâl (boier de rangul al doilea, n. ns.); preînvățat, multe limbii știé: elinesște, lătinesște, slovenesște și altă adâncă carte și‑nvățătur(ă). Deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara n(o)astră pe ceasta vréme nu este om ca acela“8. (subl. ns.). După ce relatează că mergând Dosoftei cu moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și cu odoarele Mitropoliei, împreună cu Craiul Sobiețchi în Polonia, cronicarul scrie: „Cantemir‑vodă (Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, s‑a aflat pe tronul Moldovei între 15/25 iunie 1685‑16/26 martie 1693, n. ns.) se mâniese pe cel mitropolit  și‑i făcus(ă) afurisănie de la patriarhii. Dar nemic de dânsul nu s‑au atinsu că dzic oameni(i) că‑i sfânt; iar de Cantemir‑vodă s‑au atinsu, că l‑au găsit legat. Ce nu s(ă) știe, dintr‑aceia pricin(ă) au dintr‑alte“9.

Smerenia adâncă a Mitropolitului Dosoftei se face cunoscută și din însemnările sale pe unele cărți. Astfel, pe un exemplar din lucrarea sa Viața și petrecerea svinților, Iași, 1682‑1686 a notat următorul text olograf. „Și sosând până acieea, rugăm pe Milostivul Dumnedzău să ne spodobească10  și înainte alte șese să le putem face11, iară de om hi greșit, s‑avem iertare de la iubiții lui Hristos și svinții cititori, că noi ca niște prostaci, pre cât am biruit a grăi în limba rumânească, am nevoit de‑am scris cum ne‑au îndereptat Milostivul Dumnedzău, de pre izvoade grecești. Smeritul Dosoftei, Mitropolitul Sucevei.. „Și eu, smeritul Dosoftei, mă rog cu umilenie, nu mă uitareț la svânta rugă pre un mișel și netrebnic șerb lui Dumnezedzău, și dumilor voastre, svinț creștini, ce mă pomeniți și mă iertaț“12.

Ascultarea sa față de patriarhii de Răsărit este, de asemenea, o dovadă a credincioșiei sale depline în Biserica Ortodoxă. Într‑o scrisoare din 1693 (7201) aprilie 4, trimisă din Polonia unde se afla în exil, prin care se adresează Patriarhului Dositei al Ierusalimului, rugându‑l să‑i dezlege anatema care i‑a fost aruncată prin mijlocirea nedreaptă a domnului Constantin Cantemir, scrie categoric: Eu nu mă voi despărți de Biserica Ecumenică, de Sanctitatea Sa Calinic, de Sanctitatea Voastră; Sfintele Scaune din Alexandria și Antiohia le ador până la moarte, iar acela care mă prigonește și mă desparte de dreapta credință să‑și deie seama înaintea lui Dumnezeu, căci vodă Cantemir mă prigonește pe nedrept.

Încă o dată rog ca Sanctitatea Voastră să mă binecuvânteze, ca sufletul meu să nu fie osândit…“13.

Patriarhul Ecumenic Dionisie IV, aflat în iunie 1693 în București, la cererea voievodului Constantin Brâncoveanu, anulează actul de caterisire a Mitropolitului Dosoftei, printr‑un document patriarhal, prin care îi recunoaște meritele și calitățile sale de om duhovnicesc, scriind: „Iar acum venind spre mila Bisericii, a cerut a se împărtăși de dezlegarea și iertarea cuvenită, arătând răbdare destulă și primind cu evlavie pedeapsa bisericească și păzind mult timp, cu grumazul plecat porunca… cu iubire de oameni primind noi cererea cu metanie a arhiereului și folosindu‑ne fără cruțare de mila Bisericii, atât pentru răbdarea lui, cât și pentru viața lui virtuoasă, ca și pentru bătrâneță și, nu mai puțin, pe lângă acestea, pentru rugămintea domnească… l‑am socotit vrednic de iertare și, scriind, vădim sinodicește ca acel Preasfințit Mitropolit fost al Moldovei, fratele nostru iubit întru Duhul Sfânt și coliturghisitor, să fie iertat și dezlegat de acea caterisire scrisă și rostită împotriva lui, și să fie de acum înainte curat și nepârât, și să aibă puterea de a‑și face slujba de arhiereu fără oprire și împiedicare, oriunde ar fi, binecuvântând și sfințind…“14.

Încheiem această prezentare aghiografică printr‑o relatare a Sfântului Dosoftei însuși, care vorbește de o minune petrecută cu sine, cu prilejul unei călătorii ca sol al Domnului Moldovei la țarii Rusiei, în martie‑aprilie 1684, pentru a solicita ajutorul împotriva turcilor. La Kiev, în Lavra Pecerska, mitropolitul Dosoftei s‑a închinat sfintelor moaște din peșterile de deasupra mănăstirii, scriind cu trăire lăuntrică profundă despre sfinții de acolo: „M‑am mirat de minune mare, atâta de mulț(i) și toț(i) întregi. Dară mirosul lor! Cela de cela mai într‑alt chip mirosul lor. Cumu‑i busuiocul, minta, trandafirul, carofilul, lăcrămioarele, toporașele, de nu‑ș samănă, și carea‑și de carea să‑ntrece cu mirosul. Așe acele trupuri svinte, care de care mai frumos mirosăsc, de m‑am mirat. Pre la toate m‑am închinat și le‑am sărutat. Părintele Petră Movilă (starețul Mănăstirii Lavra Pecerska, canonizat în vremea noastră, n. ns.), fratele lui Moisei vodă (domn al Moldovei între 1630‑1631 și 1633‑1634, n. ns.) le‑au făcut tuturor secriu… Și când am întrat (în peșteri, n. ns.), eram bolnav stricat,  ș(i)‑am ieșit atât sănătos cât am venit pre gios ’naintea cailor, ca în treapăd sărind, de să mira toț(i). Ș‑am mărs cât ar hi a patra parte de milă tot în sărite și n‑am mai ostenit, și a doua dzî camai sănătos, fiindu‑mi om de 60 de ani… Că și‑n vremea de‑acmu mulț(i) svinț(i) sânt de petrec cu noi, carii numai Dumnedzău îi știe la inema lor.

Dară tocmai și din rumâni mulț(i) sânt, carii am și vădzut viața și traiul lor, dară nu  s‑au căutat, fără numai Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia, i‑am sărutat și svintele moaștii…“ 15.

Pr. Eugen Drăgoi

 

  1. Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. II, Acte interne (1661‑1690), editate de Ioan Caproșu, Editura „Dosoftei“, Iași, 2000, p. 25, nr. 26.

  2. Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. II, Acte interne (1661‑1690), p. 285, nr. 305.

  3. Astăzi sat, reședință de comună în județul Galați. Sorin Geacu, Județul Galați. Dicționar de geografie fizică, Editura CD Press, București, 2007, p. 248.

  4. Fost sat lângă satul Șendreni, județul Galați. Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea 1, Editura Academiei Române, București, 1991, p. 340 (sub voce Dăncenii⁸).

  5. Paul Mihail, Documente și zapise moldovenești de la Constantinopol (1607‑1806), Iași, 1948, pp. 74‑76, nr. 54; Costin Clit, Negustori străini stabiliți în Galați și moșiile lor de la Șendreni și Dănceni, ținutul Covurlui: Rustea din Șarhorod. Documente, în rev. „Danubius“, XXXIX, Galați, 2021, pp. 83‑85, nr. 34. Părțile din satele respective fuseseră cumpărate de Rustea la 20 martie 1662 de la Theona, egumenul Mănăstirii Galata. Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva istorică a statului, vol. III, p. 178, nr. 779.

  6. Silviu Dragomir, Contribuții privitoare la relațiile Bisericii Românești cu Rusia în veacul al XVII‑lea, București, 1912, p. 1194, nr. XXXIII; Prof. N. A Ursu, pr. Nicolae Dascălu, Mărturii documentare privitoare la viața și activitatea Mitropolitului Dosoftei, Editura Trinitas, Iași, 2003, pp. 58‑60.

  7. Gabriel Ștrempel, Introducere, în vol. Ion Neculce, Opere. Letopisețul Țării Moldovei și o samă de cuvinte, Editura Minerva, București, 1982, p. 71.

  8. Ion Neculce, Opere. Letopisețul Țării Moldovei și o samă de cuvinte, p. 313.

  9. Ion Neculce, Opere. Letopisețul Țării Moldovei și o samă de cuvinte, p. 314 (subl. ns.).

  10. Să ne facă vrednici.

  11. Adică să scrie și să tipărească și următoarele vieți ale sfinților pe alte șase luni ale anului bisericesc (n. ns.).

  12. Însemnări pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei, un corpus editat de I. Caproșu și E. Chiaburu, vol. I (1429‑1750), Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008, p. 292.

  13. Dimitrie Dan, Mitropolitul Moldovii 1624‑1696, schiță biografică cu ilustrațiuni și cu anex al inventariului odoarelorMetropoliei Moldovii făcut de Dosoftei în 22 octomvrie 1686, Cernăuți, 1927, pp. 28‑29 (cu data greșită 4 februarie!); Prof. N. A. Ursu și pr. Nicolae Dascălu, Mărturii documentare privitoare la viața și activitatea Mitropolitului Dosoftei, pp. 97‑98.

  14. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu Hurmuzaki, vol. XIV, publicate de N. Iorga, partea I, 1320-1716, București, 1915, pp. 289-290, nr. CCCLII.

  15. Sfântul Mitropolit Dosoftei a interpolat acest text, din care am reprodus aici doar un fragment, în lucrarea sa Viața și petrecera svinților, apărut la Iași, între 1682-1686, în 4 volume. Textul se află în luna iunie, ziua 9.