Ce este natura, dacă nu o metaforă a vieții, a frumuseții și a continuității creației divine? Omul, în lipsa lui Dumnezeu, devine asemenea unei ramuri uscate, fără seva duhului în ea. De aceea, câtă vreme trăim, trebuie să ne aducem aminte de jertfa de pe Cruce a lui Hristos pentru noi, luând‑o drept exemplu pentru prețuirea lumii înconjurătoare. Sfinții Părinți evidențiază faptul că natura reprezintă modelul desăvârșit al echilibrului, însă învăluit în simplitate, fără tumultul, uneori dăunător, al detaliilor. Datorită aspectelor menționate mai sus, rugăciunea, ca formă de comuniune deplină cu Domnul, se împletește armonios cu liniștea codrului, cu susurul apei, cu șuieratul vântului și cu toate celelalte elemente care alcătuiesc cea mai frumoasă rapsodie compusă vreodată: cea a naturii. Acordurile nu sunt suficiente pentru a alcătui această complexă armonie, iar notele nu se pot așterne decât pe portativul unei inimi calde, luminate de harul divin.
Ceea ce am descris poate părea desprins dintr‑un cadru feeric, un rod al viselor și al imaginației, însă toate acestea există cu adevărat chiar între hotarele unui plai sfânt, ocrotit timp de mai bine de un mileniu de focul nestins al ispitei. Odată intrat în codrii Buciumeniului, am simțit cum pășesc în „catedrala cu vitralii foșnitoare“ a noastră, a românilor.
Nicăieri altundeva nu am simțit mai aproape glasul Domnului și al sfinților, însoțindu‑ne în rugăciune și cântare… Pelerinajul tinerilor la mănăstirea de pe dealurile Buciumenilor a constituit, prin esența sa, o piatră de hotar în intensificarea trăirii duhovnicești la Dunărea de Jos, precum și o dovadă a faptului că Ortodoxia este mai actuală ca niciodată. Atâta vreme cât generațiile mai noi se vor uni în cuget și‑n simțiri cu cele mai înaintate în vârstă, acoperind acea „prăpastie“, atât de des amintită în contemporaneitate, cu siguranță că și cerul se va apropia de pământ, iar sufletele noastre vor crește întru smerenie și credință.
Astfel, cu ocazia slujbei săvârșite de Sfânta Treime și Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, m‑am aflat în fața unui tablou foarte apropiat de cel din veacurile de început ale creștinătății. Sute de oameni s‑au adunat cu inimile către Domnul, pășind împreună pe treptele spre mântuire, nu în jurul vreunei mese sau obiect vremelnic, ci în jurul mormântului lui Hristos. De asemenea, un rol deosebit de important în vizita la „catedrala cu vitralii foșnitoare“ l‑a avut dovada de apreciere a Înaltpreasfinției Sale pentru efortul depus de tinerii olimpici de a reprezenta județul Galați la etapele naționale ale olimpiadelor școlare de anul acesta.
Este scris că „Domnul ține cu cei îndrăzneți“, iar eu am îndrăznit să‑mi urmez visurile. Am îndrăznit să particip la cinci olimpiade, deși mă aflam în primul an de liceu. La trei dintre acestea m‑am calificat la etapele naționale, unde am obținut premii speciale. De ce am îndrăznit? Pentru că geografia este pasiunea mea din fragedă copilărie, pentru că religia îmi oferă posibilitatea să‑mi mărturisesc credința în care am fost botezat și în care cresc alături de cei dragi și de comunitate și pentru că olimpiada de „Cultură și spiritualitate românească“ împletește într‑un mod unic două domenii inseparabile. Spiritualitatea este o arcă neclintită a credinței, în timp ce limba și literatura română este cea despre care marele poet Alexei Mateevici afirma că „e doina dorurilor noastre“.
Iată, deci, cum, prin intermediul acestui pelerinaj unic, am avut prilejul de a participa la o adevărată sinteză a celor mai frumoase experiențe din viața mea de până acum, o amintire ce va rămâne veșnic așternută cu slove de aur pe filele sufletului.
Într‑o lume în care frumosul este, de cele mai multe ori, dat la o parte, iar omul tinde să se îndrepte către calomnia aproapelui, slujba din micul lăcaș de cult a readus în inimile tuturor speranța reînvierii vechiului suflu al credinței.
Ne‑am bucurat, ne‑am adunat laolaltă pentru Însuși Mântuitorul, aflat în mijlocul nostru pe tot parcursul Sfintei Liturghii, asemenea primelor comunități de credincioși, care își înălțau rugăciunea în vechile catacombe. Am fost, deopotrivă, impresionat de evlavia dovedită de tinerii olimpici și enoriași, simțind că în sufletele lor nu se află nimic egoist sau artificial.
Prin urmare, pelerinajul tinerilor cu prilejul marii sărbători a Sfintei Treimi și a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul a rămas adânc întipărit în sufletul meu, ca o amintire mereu vie, ca un itinerariu spre credință… Datorită vizitei la mănăstirea Buciumeni, am învățat că, dacă transformăm fiecare doină a tăcerii într‑un imn al speranței, vom vedea cum clipa devine lumină, iar întunericul picătură de ploaie…
Ștefan Pavăl, clasa a IX‑a,
Colegiul Național „Vasile Alecsadri“, Galați