Semen est sanguis christianorum
Sângele creștinilor este „o sămânță“, a arătat Tertulian pentru a exprima înțelesurile profunde ale actului martiric proclamat de Însuși Hristos Domnul: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Matei 10, 32).
Moartea, prin actul martiric din libertatea lăuntrică întărită de credința puternică în Înviere, este însăși viața, ca dar de aici, de pe pământ, ca început al celei veșnice, este chiar temelia văzută a zidirii, „Laboratorul Învierii“, Biserica (Sfântul Maxim Mărturisitorul), deoarece nici o biserică nu se sfințește decât prin așezarea la stâlpul Sfintei Mese a sfintelor moaște de mucenici, după cum primele sfinte lăcașuri, după persecuțiile romane, s‑au întemeiat pe osemintele mucenicilor.
De asemenea, la temelia tainic așezată de Hristos Domnul la căsătorie și la hirotonie sunt chemați în rugăciune Sfinții Mucenici, „care bine s‑au nevoit și s‑au încununat“.
Până la sublimul jertfei euharistice, ca actualizare a iubirii Mântuitorului răstignit pe cruce „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci“, au urcat tainic și real sfinții sfințiți mucenici: „Lăsați‑mă să primesc lumina curată. Când voi ajunge acolo, voi fi cu adevărat om… Nu mai râvnesc nimic din cele văzute și din cele nevăzute, ca să ajung la Hristos. Focul, crucea, mulțimea fiarelor, tăieturile, împărțirile, risipirile oaselor, strivirea membrelor, sfărâmăturile întregului trup, pedepsele rele ale diavolului să vină asupra mea, numai să ajung la Hristos… Lăsați‑mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot ajunge la Dumnezeu și voi fi măcinat de dinții fiarelor ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos“ (Sf. Ignatie Teoforul).
„Aici și acolo… martiri“
Din timpul muceniciei, secolele primare ale creștinismului, am moștenit iubirea jertfită de către vitejii luptători în arenele istoricei lupte pentru a se converti de la iubirea de puterea deșartă la puterea iubirii, ca temelie statornică a vieții curate, fraterne, comunitare și pașnice în Hristos, în Biserică, în lumea mare și mică, în înțeles geografic și sociologic.
Spațiul nostru, al creștinării timpurii, este o astfel de mărturie universală în Actele Martirice (cf. „Actele Martirice“, col. în PSB, București, 1982, vol. 11).
De multe ori, la temelia bisericilor din perioada patristică, între Dunăre și Mare, se identifică mărturiile martirilor la Niculițel. Scrie în Martiricon: „Aici și acolo, martiri!“
Dumnezeu a rânduit la Dunărea de Jos, în timpul prigoanei atee, să se perpetueze cam aceleași metode de persecuție a creștinilor rezistenți la ateism ca și în timpul împăraților romani. Exact în spațiile creștinării din mileniul I, au apărut la finele mileniului II aceleași pătimiri pentru Hristos, pentru Biserică, pentru neam și pentru țară. Dobrogea este brăzdată de noi altare care stau pe osemintele noilor martiri ai secolului XX, spre confirmarea celor de la Niculițel, Halmyris ș.a.
Dunărea de Jos primește tot în aceeași perioadă, dincoace de Dunărea tulceană, spre cea brăileană, darul martiric, prin schimbarea „raiului“ ecologic, Balta Brăilei, în „iadul“ de pe pământul așezat de mucenicii deportați acolo pentru munca silnică, în anii ’50 ai secolului trecut, pentru schimbarea bălții belșugului natural și ecosistemului renumit în toată Europa, în Insula Mare a Brăilei, cu o suprafață de 75.000 ha arabil, unduită de apele bătrânului Danubiu.
Tot digul (ziduri, precum cele chinezești) pe care să treacă două mașini odată, de 7 m înălțime de la unda apei, a fost ridicat, în cadrul planului faraonic stalinist, doar de deținuți! Trebuiau să ridice fiecare 3,5 m3 de pământ zilnic, iar cei ce nu îndeplineau norma luau 25 de bătăi crâncene la spate, la intrarea în barăci, seara, în văzul camarazilor de suferință (Mărturisiri și evocări din lagăre și închisori, Ed. Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2019).
În aceste lagăre ale morții de vii, de pe picioare și îngropați, uneori direct, în structura digului (!), au fost mulți clerici, parte dintre ei primind moarte martirică pentru mărturisirea credinței în Domnul
Iisus Hristos. În Lagărul de la Salcia „au fost întemnițați și trei dintre sfinții recent canonizați de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu și Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu“, arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în scrisoarea de binecuvântare a identificării, exhumării și așezării în osuar a mărturisitorilor și mucenicilor din lagărele și coloniile de muncă ce au funcționat în cadrul Insulei Mari a Brăilei.
„Sfinților Mucenici care bine v‑ați nevoit, rugați‑vă pentru noi!“
Zilele acestea, următoare impresionantei lucrări a lui Dumnezeu în Biserica poporului român, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și cu aprobarea Sfântului Sinod de canonizare a mărturisitorilor și mucenicilor din lagărele și temnițele regimului ateu, ne‑au chemat în eparhie, în cooperare cu cei mai buni cunoscători și iubitori de martiri, conduși de dl Marius Oprea, cu acordul autorităților locale, la o necesară și utilă lucrare de cinstire cuviincioasă, de luminoasă rugăciune comunitară și de temeinică însușire a unei etape importante a istoriei poporului român credincios până la moarte, prin martiri, așa cum ne‑au învățat sfințiții slujitori ai Bisericii și tradiția sănătoasă, în familie, în școală, în societate, prin moșii și strămoșii noștri!
Este vorba, așadar, de cea mai emoționantă slujire bisericească misionară, liturgică și românească pe Insula Mare a Brăilei. Deci, până în anii ’50 ai secolului trecut, nu era viață umană decât ici și colo, în câte o căsuță de pescari, deoarece era baltă… De la desecare și redarea spațiului agriculturii, începe viața socială propriu‑zisă. Cine sunt primii locuitori? Condamnații la muncă silnică în lagăre, cel mai mare fiind la Salcia. Pe acolo s‑au perindat zeci de mii de români, toți „floarea“ demnității, credinței și hărniciei unei Românii libere, înainte de comunism. Ei sunt Insula vie! Au fost acolo biserici? Nu! Toți cei ce s‑au așezat pe sate, în comuna Frecăței, nu aveau lăcașuri de închinare! Venea din când în când câte un preot de peste Dunăre, de la Pecineaga, Ostrov sau Dăeni. Uneori, până la așezarea Cimitirului de la Agaua cu deținuții morți în condițiile de persecuție, sicriul luneca pe barcă dincolo de Dunăre! Sau, cine știe, doar Dumnezeu le era lăcaș și sălășluire sufletească!
În ultimii 30 de ani, au fost ridicate 9 sfinte altare pe Insulă, biserici frumoase cu preoți misionari buni și creștini ce‑și organizează și astăzi gospodării în cea mai curată lumină a tradiției, așa cum îi ajută și locul străbătut de Dunăre și apărat de crestele bătrâne ale Munților Hercinici de la Măcin!
Toate sfintele altare sunt „chivote“ sacre peste osemintele martirice, deoarece, cu siguranță, acolo se adeverește înțeleapta mărturie a lui Simion Mehedinți: „pământul nostru este frământat cu sângele înaintașilor noștri“.
Pelerini smeriți la mormintele martirilor și mărturisitorilor
martiri din Insula Mare a Brăilei!”
Așa cum s‑a afirmat, am trăit pe viu, toată echipa, de la eparhie până la gropile comune de la Salcia, „o săptămână a pătimiților“ dezrobiți după 75 de ani de sub pământul pe care ei l‑au așezat atunci forțat și în care, tot forțat, le‑a fost dat să rămână fără cruce, fără pomenirile creștinești, fără familiile care n‑au fost anunțate decât după luni bune de la înhumare și, mai ales, fără pomelnic, fără nume!
Unde sunt actele? Unde este identitatea fiecăruia din cei mult peste 500 numai pe Insulă? „S‑au ascuns în lumina Celui Nepătruns!“ (Nichifor Crainic).
Lucrătorii, însoțiți de rugăciunile preoților pe morminte, la temperaturi de peste 40 de grade, au devenit eroii răsplătiți de Dumnezeu cu identificare a 8 martiri cu trupurile aproape întregi după 75 de ani, ceea ce arată o tărie de credință, de caracter, de creștere sănătoasă, de educație aleasă și, mai ales, de muncă până la epuizare în stare de post și de iubire pentru cei ce‑i chinuiau. Sigur, la aceasta a contribuit mărturia filocalică și martirică a preoților care sunt, prin Sfinții Sofian, Constantin și Ilie, primii apostoli ai poporului în robie, dar eliberat pe dinlăuntru, cu încredințarea că moartea lor este reînvierea dragostei noastre de Dumnezeu, de Biserică, de popor, de țară.
Ca și în Țara Sfântă sau la Sfântul Munte, am trăit cu cei ce m‑au ajutat, însoțit și sprijinit, sâmbătă, 24 august, la o zi după 23 august ‑ sărbătoarea martirilor nazismului și comunismului ‑, un autentic drum actualizat, prin mărturiile văzute, al noii Golgote a neamului românesc din anii ‘50 și ’60 cu sec. XX, pe Insulă! Am simțit urcușul, nu coborâșul! Am trăit lumina, nu întunericul! Am văzut reconcilierea și nu răzbunarea! Am gustat iubirea și nu detașarea pentru credință, pentru Biserică, pentru popor, care are astfel de urmași ai mucenicilor și ai martirilor!
S‑au săvârșit cuviincioasele rânduieli la morminte, în sicriele noi, în procesiunile din bisericile Agaua și Frecăței, unde domnește pacea în inimile noastre ale celor de azi, pentru că ne‑am îndeplinit parțial, după puteri și neputințe, îndatorirea sacră de a așeza lumina lor în „candelabrul“ Bisericii ‑ „mama spirituală a poporului român“, ca să lumineze tuturor pentru binele, mântuirea, pacea din inimi și demnitatea din noi, și dintre noi așa cum ne arată martirii!
Peste săptămâna pătimirilor vindecate a cernut lumina lină a reînvierii bucuriei de a fi fost aleși de Domnul și de martiri la o astfel de cerească și omenească agapă!
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos
Ziarul Lumina, 27 august 2024