Un timp, cât o mică eternitate, Dumnezeu m‑a ținut departe de elevii mei de la școală. A fost planul Său, cel mai bun și cel mai folositor pentru sufletul meu. Citisem undeva un lucru atât de frumos și de adevărat: ,,Știți ce‑mi place la Dumnezeu? Că‑mi distruge planurile, înainte ca planurile să mă distrugă pe mine!“
Într‑adevăr, ne facem proiecte de pe o zi pe alta, de pe o săptămână pe alta sau, câteodată, îndrăznim să ne aventurăm cu puterea gândului peste luni și ani, fără să știm că suntem ,,muști de‑o zi pe‑o lume mică, de se măsură cu cotul“ (M. Eminescu).
Însă, dacă eu nu am mai putut merge la școală, era normal ca școala să vină la mine. Perioada olimpiadelor și a concursurilor se apropia cu pași repezi, așa că am programat cu elevii mei, săptămânal, șezători literare și întâlniri catehetice. După cursuri, când lumina zilei se contopea cu întunericul nopții sau la ore matinale, înainte de programul școlar, prin viscol, prin ploaie sau mângâiați de razele răcoroase ale dimineților primăvăratice, împovărați de oboseală, copiii mei, dornici să primească învățătură, băteau sfios la ușa doamnei lor. Se adunau cu toții, jos la scară, ca pe vremea colindelor: zece suflete. Sunau la ușă doar o singură dată, căci știau că doamna lor se deplasează mai greu, apoi intrau… intrau, așa cum intră primăvara în grădina bunicilor: cu triluri de păsărele, cu zumzet de albine, cu țârâit de greieri și cu îmbrățișări pline de dor. Micuța sufragerie a doamnei, aparent neîncăpătoare, devenea deodată o imensă „catedrală“ învăluită în rugăciune, în bucurie, în aurul sufletelor visătoare ale copiilor.
Niciodată nu voi uita acele momente și, cu siguranță, nici copiii nu le vor uita! Am muncit împreună pentru trei olimpiade. Fiecare copil cu lucrările lui, cu experiențele de lectură, cu propriile interpretări. O școală în miniatură: școala de acasă. Inițial, nu i‑am evaluat prin note, pentru a nu‑i dezamăgi. Era evident că, cei mai măricei, cu experiențe acumulate din anii anteriori, se descurcau mai bine; cei mai micuți și mai zburdalnici, aflați la început de drum, mai șchiopătau, dar îi ascultau și îi priveau admirativ pe cei mai mari și mai experimentați, dorindu‑și să lucreze, să recupereze și să‑i ajungă din urmă. O atmosferă de competiție și, în același timp, o comuniune a dragostei și a bucuriei. Unii erau mai muncitori, alții mai visători, mai creativi, mai talentați; unii mai coerenți în exprimare, alții mai greoi. Vorbeam, râdeam, citeam, povesteam și ascultam minute și ore în șir, fără să urmărim cum se fugăreau limbile pe cadranul orologiului, fără să ne plecăm slugarnici în fața nemilosului Cronos, mai ales seara, când nu ne mai frământa neliniștea programului școlar, ci doar grija mămicilor sau a tăticilor care își așteptau afară, rădbători, puii.
Bucuria mea a fost hrănită și de entuziasmul întregii mele familii care participa la șezători. Puiul cel mic al mamei, cu sprânceana obraznică și cu gropiță în obrăjor, renunța la plimbările de seara sau la dulcele somn matinal pentru a sta lângă mama și lângă copiii de la școală, pentru a mai completa și el câte ceva din fragila lui cultură teologică și pentru a asculta sfaturile date de mama elevilor ei, care se pliau atât de bine și pe suflețelul lui. Puiul cel mare, cu cosițe de aur, le dăruia micuților din experiența olimpiadelor naționale și o ajuta pe mama să primească frumos elevii și să încarce masa cu tot felul de bunătăți pe care copiii le așteptau cu nerăbdare, mai ales seara, când veneau osteniți și înfrigurați de la școală: covrigei, turtă dulce, biscuiți, alune, bombonele, ceai, suc și portocale. Cu toții ne‑am bucurat ca‑ntr‑o mare și minunată familie! Și nimeni nu pleca niciodată acasă fără o surpriză: o iconiță, o cruciuliță, o inimioară cu buzunărel în care se ascundea ceaiul de dimineață pentru toți frățiorii, o căniță pe care stătea agățat un citat despre bunătate, două aripioare de îngeraș, un fluturaș care‑i îndemna la zbor și la libertate, un fir de grâu, un semn de carte cu un citat din Sfânta Scriptură sau din Sfinții Părinți, o poezioară sau o povestioară psihologică folositoare pentru viață.
Doamne, câtă nevoie au copiii aceștia de astfel de întâlniri de suflet, de răspunsuri la frământările lor, dincolo de note, de coduri, neîncorsetați în programe rigide! Îi încurajam, spunându‑le că valoarea omului nu stă întotdeauna în cifre; importante nu sunt numerele, important este numele lor pe care ‑ muncind responsabil, consecvent, cu dragoste și dăruire, punând suflet în tot ceea ce fac ‑ îl pot transforma în renume. Uneori, rezultatele ne smeresc, alteori, ne înalță, dar importantă este lupta și puterea de a o lua de la capăt, în fiecare an, cu dorința de a fi din ce în ce mai buni.
Am trăit, însă, și experiențe dureroase, căci unii copii minunați, chemați să primească sămânța învățăturii, au refuzat, afirmând că nu se regăsesc, că nu au nimic în comun cu Dumnezeu. Trăiești atunci ‑ ca dascăl, ca părinte și ca om ‑ o imensă neputință, o milă infinită față de micul vlăstar, fiindcă îți dai seama că, în casa unde a fost el modelat, portița inimii celor mari nu s‑a deschis niciodată pentru Hristos… și nu‑ți rămâne în acele clipe decât o firavă potecă spre sufletul puiului de om: rugăciunea…
În șezători, în clipele noastre de împreună‑trăire, de laolaltă‑dăruire și de comuniune în iubire, am descoperit copiii altfel decât la școală. Unii s‑au destăinuit spunând că L‑au întâlnit pe Dumnezeu în situații critice, uneori în afara familiei; alții au auzit de El încă din cântecul de leagăn al mamei; unii L‑au simțit în timp ce mergeau de mânuță cu bunica, pe drumul Învierii, iar alții L‑au cunoscut abia la școală, alături de doamna profesoară religie.
Cea mai dragă îmi este olimpiada de ,,Cultură și spiritualitate românească“, concursul la care copiii au posibilitatea să se înscrie câți își doresc. Dacă pentru celelalte olimpiade, misiunea cea mai dificilă este de a tria copiii, aici, bucuria cea mai mare este că numărul participanților nu este limitat – Hristos ne cheamă și ne primește pe toți! ‑ motiv pentru care nu se supără nimeni că ar putea fi dat la o parte. Textele propuse sunt întotdeauna alese cu deosebită grijă. Nu știu cine le ,,plămădește“ și le ,,potrivește“, dar nu mă îndoiesc nicio clipă că sunt oameni minunați, cu dragoste și cu prețuire pentru tot ce înseamnă calitate în literatura română. Sunt fragmente din opere românești, curate, înălțătoare, liniștitoare, educative ‑ atât de necesare tinerilor noștri de astăzi ‑ care aduc în prim‑plan identitatea neamului românesc și valorile noastre străbune. Astfel, șezătorile noastre au avut ca subiecte: virtuțile, familia creștină, libertatea și responsabilitatea, prietenia și sinceritatea, frumusețea sacră a naturii, a satului românesc, simplitatea, milostenia, binecuvântarea de a fi român, prețuirea eroilor și a martirilor neamului românesc, tradițiile și obiceiurile străbune, ascultarea, răbdarea în boli și în suferințe, pacea sufletului, echilibrul, bunătatea, iertarea, smerenia.
Finalul împreună‑iubirii și al împreună‑lucrării noastre a fost deosebit de rodnic. Copiii s‑au mobilizat frumos și s‑au descurcat minunat. Cel mai important lucru pentru mine a fost, însă, darul de a fi împreună. Foștii mei elevi, liceeni acum, nu au părăsit șezătoarea, ci au venit cu experiențe bogate, de la etapele naționale, pe care le‑au împărtășit celor mai mici, strecurându‑le și lor în suflet dorința de ascensiune. Cei mai măricei, din clasa a VIII‑a, și‑au exprimat, la rându‑le, dorința de a reveni în șezătoare și atunci când nu vor mai fi elevii mei. I‑am asigurat că poarta sufletului meu le va fi mereu deschisă și întotdeauna cămăruța mea va fi încăpătoare pentru toți, că acolo unde ne adunăm mai multicei în numele lui Hristos, va fi și El cu noi (Mt. 18, 20) și că pe măsuța din mijlocul șezătorii, bunătățile se vor înmulți ca peștii și ca pâinile (Mc. 6, 30‑45), căci acolo unde este dragoste este totul (I Corinteni, 13).
Cu ce aș dori să rămână copiii și elevii mei din aceste întâlniri? Cu bucuria de a primi și de a înmulți ceea ce au primit, cu imaginea cămăruței modeste, în care le‑a fost bine, în care au râs, au plâns, au povestit, s‑au destăinuit, s‑au ambiționat, au făcut promisiuni și din care au plecat cu desăguța sufletului prisosind de învățătură.
Unii copii m‑au întrebat cum ar putea ei să‑mi fie recunoscători pentru timpul pe care l‑am dăruit tuturor, rupându‑mi din clipele prețioase destinate familiei. Răspunsul l‑am găsit într‑o afirmație a lui Constantin Noica: ,,Am văzut ceva neașteptat: un om milos care mulțumea cerșetorului, pentru că‑i primise dania. În fond, avea dreptate s‑o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel ce primește. Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l‑a vindecat! Nu se ştie cine dă și cine primește“.
Cât de recunoscătoare ar trebui să fiu eu lui Dumnezeu, familiei mele, elevilor mei, părinților acestora, puilor mei de acasă, uimiți că, deodată, cămăruța lor de joacă și de studiu s‑a încărcat cu atâţia prieteni; soțului meu care nu contenea să târguiască bunătăți pentru copii, prietenei mele psiholog care a rupt din timpul de odihnă pentru a meșteri frumuseți pentru niște copii pe care nu i‑a văzut niciodată, colegelor mele de la şcoală dinspre care veneau tot felul de materiale minunate; oamenilor de sus și de foarte sus, cunoscuţi, arhicunoscuţi sau anonimi care au jertfit timp și dragoste pentru a ne dărui posibilitatea de a încinge și a mări această horă a iubirii, a frumuseții, a cunoaşterii, a destăinuirii, a experiențelor din infima și modesta noastră șezătoare!…
Tuturor, mulțumiri și bucurii cerești!
Prof. Marinela Modiga,
Şcoala Gimnazială ,, Miron Costin“ ‑ Galaţi